Astăzi este pomenit un sfânt aparte: Maxim Mărturisitorul
Actualitatea lui mi se pare de-a dreptul zguduitoare.
Un simplu dar erudit călugăr din Bizanţul secolului al VII-lea, care a stat, uneori singur împotriva întregii ierarhii bisericeşti şi autorităţi politice bizantine, care a convins pe papa de la Roma de justeţea învăţăturii sale doctrinare, murind amândoi (atât papa Martin cât şi el) pentru adevărul de credinţă, reprezintă o lecţie ce nu trebuie uitată de creştinii din ziua de astăzi.
Din raţiuni relativiste, „ecumeniste”, de pace socială şi politică, se găsise o formulă teologică care să împace pe creştinii din Biserica cea una, catolică şi ortodoxă (ne aflăm cu multe secole înaintea schismei celei mari) cu creştinii monofiziţi, majoritari în Egipt.
Aceştia- monofiziţii- credeau că în persoana lui Iisus Hristos nu există decât o singură fire- cea dumnezeiască, în timp ce învăţătura pe care o mărturisim toţi ortodocşii şi catolicii (nu e aşa? :p) este aceea că în persoana Domnului se găsesc fără amestecare dar şi fără separare, atât firea dumnezeiască cât şi cea omenească.
Soluţia ar fi fost următoarea: sunt două firi în persoana Domnului, dar o singură voinţă- cea dumnezeiască. Această doctrină a rămas cunoscută ca erezia monotelită.
Cel care a spus un Nu! foarte hotărât şi clar explicat doctrinar al acestei soluţii de compromis străină de adevăr, a fost simplul călugăr Maxim, punându-şi liniştea şi viaţa în joc pentru apărarea adevărului de credinţă.
Omul contemporan fie ar râde în hohote de o astfel de subtilitate, fie s-ar revolta. Categoric, nu ar vedea ce este atât de „pe viaţă şi pe moarte” într-o chestiune care pare o chiţibuşeală intelectuală. Gândirea slabă şi împrăştiată a omului postmodern, controlat şi dependent de mentalitatea dictatorială a relativismului, ar vedea în bătălia teologică din timpul lui Maxim Mărturisitorul o formă inacceptabilă de fundamentalism religios, o manifestare plenară a incorectitudinii politice, o formă inadmisibilă de intoleranţă religioasă.
Lecţia lui Maxim peste timp nu este pentru omul postmodern ci pentru omul creştin. Acela trebuie să înveţe că adevărul credinţei nu se negociază cu niciun preţ: nici măcar cel al unei aşa-zise păci sociale.
Oricât de subtil ar fi adevărul respectiv, oricât de inofensiv sau neutru ar părea, el este mai important decât orice. Pentru că toate adevărurile acestea, oricât de mici ar părea ele, sunt fundamentele lumii noastre. Da. Nu le mai băgăm în seamă, aşa cum nu băgăm în seamă cimentul din fundaţiile caselor în care locuim.
Însă….niciodată nu e bine să îţi distrugi singur temelia, nu e aşa? Postmodernitatea asta face, din păcate.
Bogdan DUCA 