Statul român este unul relativ tânăr. El a apărut, acum 156 de ani, la 24 ianuarie 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza pe tronurile Moldovei şi Ţării Româneşti.
Locul de naştere al României este un mic hotel din centrul istoric al Bucureştiului, Hotel Concordia, ajuns apoi victimă a dezinteresului şi combinaţiilor imobiliare postdecembriste.
Rezultat al unui joc politic inteligent, în care „năşită” de Franţa lui Napoleon al III-lea Bonaparte (căruia îi datorăm, la rigoare, existenţa), clasa politică din Moldova şi Valahia au păcălit puterile europene, punându-le în faţa faptului împlinit: un nou Stat, doar formal vasal Imperiului Otoman, se năştea.
Statul Român s-a născut direct ca stat modern, adoptând repejor modele, instituţii şi moravuri occidentale şi manifestându-se încă de la început negativ sau schizoid faţă de modelele, instituţiile şi moravurile locului.
Adoptarea unei rânduieli burgheze la nivel legislativ şi instituţional s-a făcut fără a se încuraja industrializarea şi urbanizarea societăţii. Mai mult chiar, prin distrugerea marilor proprietăţi rurale la reforma agrară, nu doar că a fost slăbită financiar clasa socială capabilă să ajute la industrializarea României, dar a fost împiedicată, pentru încă nişte zeci de ani, urbanizarea societăţii româneşti.
La fel, deşi mândru de secularismul său, Statul român încă de la început a sărăcit şi instituţionalizat Biserica Ortodoxă, supunând-o logicii sale instituţionale. După ce în aproape toată istoria Biserica fusese în Voievodatele româneşti separată de puterea seculară şi doar în conlucrare cu aceasta, prin măsurile lui Cuza, rămase în picioare chiar şi până în zilele noastre, BO-ul a devenit un soi de instituţie a statului, obligată să participe inclusiv la procesul de inventare al unei noi mitologii politice.
La 5 ani şi câteva luni de la apariţia sa, România aluneca în prima sa dictatură- instaurată chiar de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cel ales pe 24 ianuarie.
Bogdan DUCA 