Când îngerul păzitor vrea să îmi atragă atenţia asupra unui fenomen sau asupra unei idei, atunci „aranjează” în aşa fel încât ca în aceeaşi zi sau câteva zile la rând să fiu „victima” unor coincidenţe care să îmi focalizeze atenţia asupra temei respective.
Aşa a fost zilele astea cu confesionalismul. Eu sunt catolic de rit bizantin (îmi place să îmi spun „ortodox în deplină comuniune cu Roma”). Or asta înseamnă că, aproape inevitabil, sunt în situaţia de a fi un obiectiv bun de convertit: fie de către ortodocşii care mă invită să mă întorc „acasă”, fie de către neoprotestanţii care vor să mă întoarcă la „adevărul Evangheliei”.
Din păcate pentru ambele tabere, nu am intenţia de a mă lăsa convertit pentru că….. sunt şi acasă, şi în adevărul Evangheliei. Dar nu acesta est subiectul.
Subiectul este pasiunea confesionalistă. Pe mine mă uimesc oamenii care au certitudini, mai ales când vine vorba de credinţă. Iar când aceste certitudini devin platoşe, săbii,scuturi, suliţe,arcuri şi săgeţi, mă pot declara speriat.
Îmi plac credincioşii care sunt autentic smeriţi. Iar prin smerenie nu înţeleg miorlăiala de cele mai multe ori fariseică care se vinde prin biserici ca un bun înlocuitor pentru smerenia autentică. Prin smerenie înţeleg acea atitudine înţeleaptă care te face să îţi verifici tot timpul orice credinţă a ta care riscă să devină certitudine, să se transforme în „chip cioplit”, în „idol”. Ei îşi iubesc confesiunea, dar cu un ochi critic, care chestionează.
Ei nu sunt catolici, ortodocşi, neoprotestanţi, fără să studieze cu atenţie istoria propriilor confesiuni (şi nu doar prin broşurele propagandistice, desigur).
Să dau un exemplu: printre ortodocşi sunt mulţi anticatolici. De fapt a fi anticatolic e parte din identitatea confesiunii ortodoxe (uitaţi-vă doar la manualele de teologie ortodoxă, de prin facultăţi- consistenţa lor de idei este generată de capitolele de „diferenţe interconfesionale”). Dar tot timpul voi accepta mai uşor anticatolicismul unui Christos Yannaras, care e capabil să vadă şi bârna din ochiul propriu, nu doar pe cea din a aproapelui, anticatolicismului imbecil şi hilar al vreunui… Amfilohie Brânză- preot călugăr de la o mânăstire de prin Moldova, deja celebru prin mediile confesional-ortodoxe.
Acelaşi lucru este valabil şi la neoprotestanţi, unde solascripturismul fanilor ediţiei Cornilescu (o traducere jalnică a Scripturii) este de-a dreptul comic fie şi prin raportare la teologia biblică de manual a fraţilor Corniţescu- „tartorii” (la propriu şi la figurat) ai studiilor biblice ortodoxe pentru prea mulţi ani.
Apoi orice certitudine riscă să devină idol. De aceea, să ne ferim de idoli :).
Bogdan DUCA 