Bereshit bara Elohim et hashamayim ve’et ha’arets. (La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul)
Aşa începe Biblia, odată cu Cerul şi cu pământul.
Fără să fie o lucrare cu pretenţii ştiinţifice, fără să pretindă că oferă o analiză ştiinţifică asupra Cerului şi pământului, fără să piardă din vedere scopul său- acela de a vorbi despre relaţia lui Dumnezeu cu omul şi despre om ca punct central al creaţiei lui Dumnezeu, autorul cărţii Facerii (după o tradiţie venerabilă, însuşi Moise) ne oferă relatarea începuturilor pământului şi vieţii pe pământ, aşa cum au fost ele.
Primele două capitole ale Bibliei ne spun că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, că a pus rânduială asupra pământului şi în ceruri, că a creat viaţa vegetală, viaţa animală în oceane şi apoi pe pământ şi că la sfârşit, în cea de-a şasea zi a Creaţiei, a făcut pe om, după Chipul Său dumnezeiesc.
Desigur, critici mai mult sau mai puţin ştiinţifici, mai mult sau mai puţin ideologici, ai Scripturii au contestat relatarea Bibliei cu privire la creaţie, cu nenumărate teorii şi teze, cu multe cercetări complexe. Nenumăraţi savanţi evrei şi creştini au luat la rândul lor apărarea adevărului Scripturii, arătând compatibilitatea sa cu descoperirile ştiinţifice.
Aceste dezbateri pot dura la infinit şi probabil vor continua până la sfârşitul lumii. A ne pierde în asemenea certuri este futil. Pentru noi relatarea din Facere este o relatare adevărată chiar dacă nu o ţine cont de cine ştie ce exactităţi ştiinţifice.
Spre deosebire de cârcotaşii atei, noi nu pretindem autorului biblic de acum 3800 de ani să fi scris vreun tratat de cosmologie sau de biologie. Noi receptăm sensul relatării sale.
Autorul pleacă de la facerea cerului şi atenţia sa se focusează treptat pe pământ, pe crearea vieţii şi apoi pe facerea omului. De altfel de la sfârşitul capitolului 2 al cărţii Facerii şi până la ultimul verset din Apocalipsă, Scriptura este focalizată pe relaţia minunată, dificilă, profundă, complicată, plină de pasiune, dintre Dumnezeu şi om.
Capitolul al treilea al Facerii este primul capitol care ne aruncă propriu zis în istorie. Istoria nu începe cu acel vag „la început” al primului verset, ci cu căderea în păcat a primilor oameni- care,gustând din pomul cunoştinţei binelui şi răului, se fac nevrednici de viaţa veşnică şi sunt alungaţi din paradis.
Istoria omenirii începe cu un blestem: „Iar femeii i-a zis: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”. Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. (Facere 3, 17-19).
Să pornim dar în înţelegerea duhovnicească a istoriei noastre….
Bogdan DUCA 