Nu sunt un ”sportiv”. Și nu doar în sensul că nu practic vreun sport și nici prea multă mișcare fizică- ceea ce e blamabil, dar promit să remediez.
Însă nu îmi place și nu înțeleg de ce aș urmări cu sufletul la gură un meci de fotbal, de tenis sau altă competiție sportivă.
Nu înțeleg spiritul de turmă care transformă o țară întreagă în specialiști în tenis pentru că o domnișoară a câștigat nu știu ce turneu în nu știu ce țară exotică.
Nu înțeleg de ce microbiștii zbiară ca niște giboni loviți de o creangă între picioare, atunci când ratează sau, din contră, dă gol un fotbalist milionar sau semidoct.
Când câștigă nu știu ce echipă nu știu ce campionat, mă gândesc doar la faptul că au mai devenit niște idioți musculoși milionari, că industria asta mediatică a sporturilor învârte suficienți bani să salveze Africa din sărăcie pentru cel puțin un secol, că poporului i s-a oferit iar bere și circ.
Și mai e o categorie de sportivi care îmi provoacă mila și compasiunea- gimnaștii,recrutați de mici copii, când nu au nici vârsta înțelegerii, nici a consimțământului, internați în lagăre, unde în numele ”performanței” și a unei posibile și oricum efemere glorii, sunt condamnați să își distrugă copilăria, să își piardă adolescența, să își rupă oasele și să își facă entorse musuculare pentru ca….sportivul de fotoliu să își poată umfla pipota de mândrie că țara lui e cea mai bună pentru că a primit nu știu ce medalii la nu știu ce olimpiadă.
Bogdan DUCA 