„Aiasta nu se poate, Majestate!” Despre Monarhie

Sunt monarhist. Cred că monarhia este forma tradiţională de guvernare pentru români. De asemenea cred că este cea mai eficientă din punct de vedere instituţional formă de guvernare pentru această ţară.
Nu sunt adeptul monarhiei de drept divin- imposibilă şi chiar periculoasă în această lume fără Dumnezeu, ci al monarhiei de drept parlamentar- monarhie constituţională şi parlamentară, în care Regele să domnească şi nu să guverneze.
Cred că Monarhia înseamnă înainte de orice garanţia continuităţii, coerenţei, stabilităţii şi legalităţii. Suveranul trebuie să fie acea persoană care să îmi inspire încrederea pe care mi-o inspiră orice simbol naţional.
Puterea sa constituţională să fie aceea de instanţă apolitică, ultimă şi imparţială la care să ajungă guvernul, parlamentul şi societatea civilă în momente de dificultate de înţelegere a unui principiu constituţional sau a unui conflict între instituţii. Un Rege educat de mic copil pentru a fi monarh, suficient de bogat şi necondiţionat de diverse interese politice şi economice, care se identifică şi este identificat cu statul, este o instanţă mult mai legitimă decât o Curte Constituţională alcătuită din judecătorii cu trecuturi politice pestriţe, dependenţi de reţele clientelare şi mafii de partid.

Datorită acestei înţelegeri pe care o am asupra Monarhiei nu am cum să accept succesiunea propusă românilor de Regele Mihai I. Această succesiune este contra tradiţiei constituţionale a României regale, este o sfidare inacceptabilă a acordului dintre Principele Carol I şi România, de la 1866, al Statutului legitim al Casei Regale şi al legii salice.
A fi de acord cu o astfel de succesiune înseamnă a fi de fapt contra principiilor pentru care consider că este necesară monarhia: al garanţiei continuităţii, coerenţei, stabilităţii şi legalităţii.
A fi de acord cu o astfel de succesiune ar însemna să jignesc memoria Regelui Carol I, să îmi bat joc de sacrificiul sentimental al Regelui Ferdinand I, care a renunţat la dragostea vieţii sale pentru a fi Regele tuturor românilor, să uit de sentimentalul Principe Nicolae, care a renunţat din dragoste faţă de o frumoasă româncă, la titlul său princiar.
A fi de acord cu o astfel de succesiune m-ar pune în situaţia de a accepta şi o altă nedreptate. Dacă i s-ar permite doamnei Margareta de România să fie recunoscută ca prinţesă după căsătoria morganatică cu domnul Radu Duda, doar pentru că este fiica regelui Mihai, dacă aş recunoaşte că domnului Nicholas Medford Mills i se poate permite titlu princiar şi drept de succesiune doar pentru că este nepot al Regelui Mihai, de ce nu am accepta, pe exact aceeaşi logică şi dreptul la succesiune şi titlul princiar al domnului Paul Lambrino? Doar şi el este nepotul unui Rege, nu?

Înţeleg suferinţa bătrânului Rege de a vedea că urmaşii săi nu s-au ridicat niciunul la înălţimea demnităţii princiare, încălcând prin căsătorii după capul lor dar şi prin comportament evident imoral (cazul fiicei condamnată pentru jocuri ilegale de noroc prin SUA) absolute toate regulile cu privire la succesiune.
Dar dacă înţeleg suferinţa Majestăţii sale, nu pot accepta modificarea regulilor după placul său, pentru a permite continuarea unei dinastii care, după moartea sa, se va închide. Păcat că nu se închide cu demnitate ci într-o parodie de pseudo-curte potrivită pentru presa mondenă şi departe de a aspira şi a inspira în a fi un simbol naţional.
Acum 124 de ani, când Ferdinand dorea să încalce acordul dintre Casa Regală şi România, logodindu-se cu iubita sa, Elena Văcărescu, răspunsul conservatorului Lascăr Catargiu a venit clar, răspicat şi fără loc de negociere:
„Aiasta nu se poate, Majestate!”

Cred că este obligaţia oricărui conservator care ţine cu adevărat la monarhie şi nu este doar în vreun soi de patimă idolatră faţă de Rege, să îi spună lui Mihai I-ul: „Aiasta nu se poate, Majestate!”
România trebuie să aibă un Rege. Dar nu unul născut din combinaţii care sfidează absolut toate normele de funcţionare ale Casei Regale şi ale Monarhiei în România.
Sunt oricând deschis efortului de a găsi un candidat potrivit pentru Tronul României între casele domnitoare europene- aşa cum prevedeau normele de funcţionare ale monarhiei de la noi. Dar nu îmi cereţi să mai fiu părtaş la parodia aceasta cu „prinţi” de sufragerie şi actori (buni, incontestabil) care se joacă de-a aristocraţii, dar girează preşedinţi şi politicieni republicani, pentru că….mă doare Monarhia dacă o fac.