Pomenirea învierii lui Lazăr este unul din momentele cele mai impresionante pentru mine din toată viaţa Mântuitorului.
Iisus Hristos merge spre Ierusalim pentru a îşi împlini misiunea: aceea de a asuma păcatele şi nedreptăţile lumii şi de a muri pentru fiecare dintre noi.
Însă acest drum de o importanţă cosmică este „deturnat” de un sentiment pe care nu prea îl băgăm în seamă: cel al prieteniei.
Aflând că prietenul Său, Lazăr, este grav bolnav, Iisus se duce spre Betania, unde locuia acesta. Efectiv rânduiala cosmică a lucrurilor se supune dragostei de prieteni.
Aflând că este mort, Iisus, ne spune Evanghelistul Ioan, a plâns. Dumnezeu a plâns pentru un om care murise. Nu pentru că Dumnezeu nu ştia ce este viaţa după moarte, nu pentru că Dumnezeu s-ar teme de moarte, ci pentru că …pur şi simplu murise prietenul Său.
Hristos îl învie pe Lazăr, dar nu acest lucru este, zic eu, cel mai important. Stă în puterea lui Dumnezeu să dea viaţă, să omoare şi să învie. De ce ar fi învierea lui Lazăr vreun miracol care să ne lase muţi de uimire? Doar credem că Hristos este Dumnezeu, nu?
Însă sunt nişte cuvinte rostite de Mântuitorul cu această ocazie care, dimpreună cu uimitoarea lecţie a prieteniei, trebuie să se aşeze în minţile şi sufletele noastre:
„Iisus i-a zis: Fratele tău va învia.
Marta i-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi.
Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.
Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?
Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.”
Deci să nu uităm că cei care credem în Hristos, chiar de vom muri, vom trăi. Şi, desigur, să nu încetăm să obţinem prietenia lui Dumnezeu, făcându-ne asemenea lui Avraam, Lazăr, Apostolilor şi atâtor Sfinţi care au ajuns din robi prieteni ai Domnului.
Bogdan DUCA 