În prima seară de după Învierea Domnului, doi ucenici ai Acestuia părăsind Ierusalimul se îndreptau spre Emaus- un sătuc „la 60 de stadii” (11-12 km) de Ierusalim.
Erau trişti şi intrigaţi. Hristos murise, fusese îngropat, toate speranţele lor se năruiseră. Auziseră ei zvonuri cu privire la Înviere, dar cine să creadă o astfel de nebunie că un om mort şi îngropat poate învia cu de la Sine putere?
Lor li se alătură pe drum un Străin. care îi întreabă despre ce vorbesc şi, alăturându-Se discuţiei, le explică celor doi că nimic din ce a făcut Hristos nu fusese străin de împlinirea proorocirilor Vechiului Testament.
Seara lăsându-se, cei doi, ajunşi la Emaus L-au rugat pe Străin să li se alăture la cină şi să fie găzduit de ei peste noapte.
Aşezându-se la masă, Străinul a luat azima (erau încă în Săptămâna Azimelor), a frânt-o şi a împăţit-o celor doi ucenici. Străinul a dispărut dar ei au cunoscut că Acesta era Însuşi Hristos Cel înviat.
Nu au aşteptat până zori şi îndată, pe noapte, s-au întors la Ierusalim pentru a vesti Apostolilor că şi ei l-au văzut pe Domnul cel Înviat, şi cum au cunoscut că este acesta la….frângerea pâinii.
Îmi place foarte mult Evanghelia aceasta (Luca, 24, 13-35) pentru că ne spune totul. Ne spune mai întâi că nicio credinţă nu se poate fundamenta pe teorie raţională ci pe revelaţie. Ucenicii nu îl cred pe Străin până când acesta nu Se revelează lor la frângerea pâinii ca Hristos cel Înviat. Asta deşi El le explicase din Scripturi ce şi cum trebuia să se întâmple.
Ne mai spune că întâlnirea cu Hristos este posibilă pentru fiecare dintre noi la Euharistie, „frângerea pâinii”. Practic cina de la Emaus este a doua Liturghie din istoria Bisericii.
De aceea nu trebuie să ratăm niciun prilej de a îl întâlni pe Hristos în Euharistie. De prea multe ori am transformat Împărtăşania în ceva inaccesibil. Frica, de înţeles, de a nu ne împărtăşi cu nevrednicie, de a nu necinsti astfel Trupul şi Sângele Domnului, a dus în cealaltă extremă: foarte rara împărtăşanie, condiţionată de epitimii exagerate şi „teologii” străine de duhul Evangheliei şi chiar şi de cel al Liturghiei.
În ritul bizantin, când preotul iese cu potirul, spune: „Să luăm aminte. Sfintele (Taine se cuvin doar) Sfinţilor.” La care poporul răspunde cu o cântare care arată că doar Unul e Sfânt, Unul e Domn, Iisus Hristos. Deci ne împărtăşim nu pentru că suntem Sfinţi ci pentru că vrem să devenim părtaşi Sfinţeniei.
În ritul latin, înainte de împărtăşanie, se rosteşte o frumoasă rugăciune, inspirată din Evanghelie: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu.”
Ne mai arată apoi imperativul mărturisirii credinţei. Luca şi Cleopa, cei doi ucenici ai Domnului, nu aşteaptă ziua ca să se întoarcă în Ierusalim pentru a spune că Hristos a înviat. Ei imediat pleacă spre apostoli.
Evanghelia, buna vestire a Mântuirii prin Naşterea, Moartea şi Învierea lui Iisus Hristos, este poruncă pentru fiecare credincios. Nu suntem creştini adevăraţi dacă nu mărturisim pe Hristos. Şi ce uşoară formă de mărturisire este salutul „Hristos a înviat!” de îl vom folosi până la Înălţare….
Hristos a înviat!
Bogdan DUCA 