Aproape toţi cunoaştem momentul evanghelic care l-a făcut celebru pe Toma, numit pe nedrept, „necredinciosul”.
Refuzând să creadă ceea ce i-au spus ceilalţi apostoli cu privire la Învierea Domnului, Toma declară că nu va crede în Înviere decât atunci când va pune degetul său în rănile patimilor Domnului, pentru a se convinge că Cel Înviat nu este vreo fantomă, vreo nălucire.
Arătându-Se din nou Iisus, îl pofteşte pe Toma să îl atingă pentru a se convinge şi îl dojeneşte blajin, spunându-i că „fericiţi sunt cei ce nu au văzut şi au crezut.” Nu că Toma nu ar fi fost fericit că are confirmarea că Iisus pe care, asemena tuturor apostolilor, îl iubea, a înviat din morţi şi este Mesia, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu.
De ce Hristos i se arată lui Toma şi nu se arată tuturor celor care nu cred în Învierea Lui? De ce Iisus nu a ieşit măcar prin Ierusalim, să predice prin Templu în ziua Învierii? De ce această discreţie a Învierii? De ce Dumnezeu nu ne pune la dispoziţie, ca lui Toma, măcar „probele” Învierii Sale?
Iată întrebări pe care toţi necredincioşii şi le pot pune legitim.
Răspunsul este simplu şi îl găsim chiar în Evanghelie, în răspunsul lui Hristos dat lui Toma: „Nu fi necredincios ci credincios.” Dumnezeu ne cere credinţă şi roadele sale. Acesta este răspunsul nostru, aceasta este partea noastră în relaţia cu Dumnezeu: credinţa.
Iar credinţa nu are dovezi, nu are argumente raţionale, nu se fundamentează pe chestiuni palpabile- credinţa se fundamentează pe încredere. Când ai certitudini, atunci pierzi credinţa, nu mai ai nevoie să te încrezi în alţii, să îţi fundamentezi viaţa pe mărturiile celorlalţi.
Credinţa este tensiune („Cred Doamne, ajută necredinţei mele”- spunea unul din cei mai credincioşi oameni din Evanghelie), este act de curaj, este intimă. Am putea spune, gândind în acelaşi spirit cu teologul grec Christos Yannaras, că a avea credinţă este diferit de a avea religie.
Dar iar, de ce toate acestea? De ce acest răspuns pe care Dumnezeu îl aşteaptă din partea noastră?
Pentru că acesta este răspunsul libertăţii. Iar omul în relaţia cu Dumnezeu este o fiinţă liberă. Dumnezeu nu ne forţează cu nimic propria libertate- nici cu minuni, nici cu gesturi spectaculoase, iar noi trebuie să îi răspundem nu ca nişte robi ai certitudinilor ci cu credinţa încrederii prietenilor. Căci un om al credinţei nu mai este rob ci prieten al lui Dumnezeu.
Deci să fim credincioşi şi nu necredincioşi. Hristos a înviat!
Asa..credinta este intima, este act de curaj, este incredere, Dar este (si) darul lui Dumnezeu…nu apare cu de la om putere, ci este dat de Dumnezeu!
(In Ingeri si demoni, a lui Dan Brown, la sfarsitul cartii si filmului, personajul principal, Robert L., spune un adevar, cand i se cere sa creada> „Este un dar care nu mi-a fost dat!”)
ApreciazăApreciază
Ca sa nu uitam ce tocmai ati amintit: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele”- spunea unul din cei mai credincioşi oameni din Evanghelie…
ApreciazăApreciază