Andrei Scrima

Urmăresc. cu oareşce interes şi cu destul de multă satisfacţie a confirmării, înregistrarea întâlnirii dintre Horia Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Anca Manolescu, Gabriel Liiceanu şi alţii, eiusdem farinae, dedicată părintelui Andrei Scrima.

Înainte de a ajunge să îl citesc pe părintele Andrei Scrima nu am putut să nu remarc tăcerea aproape completă a mediilor teologice ortodoxe (dar şi catolice sau protestante- atât cât le cunosc) cu privire la opera sa.

După aceea am citit şi eu din scrierile părintelui- publicate în quasi-unanimitate (cu excepţia jurnalului de la conciliul Vatican II) la editura Humanitas şi nu la vreo editură cu pretenţii teologice.
Am descoperit un gânditor care suferea de toate bolile intelectuale ale teologului progresist şi relativist occidental, un posibil studiu de caz pe care Alain Besancon să îl folosească pentru a prezenta crizele şi ispitele Creştinătăţii contemporane. Categoric un intelectual de mare cultură şi chirurgicală inteligenţă, dar foarte departe de idealul teologic creştin, ca şi de cel monastic.

Andrei Scrima a fost însă factorul teologic coagulant al intelectualilor publici de îi numim (impropriu) „păltinişeni”, aşa cum Monica Lovinescu a fost mentorul orientării lor civice şi politice.
Stareţul NEC-ului, părintele Scrima a plantat, cu un şarm probabil greu de respins, germenii relativismului teologic şi cultural, o viziune creştină care- deşi avea farmecul său, mai ales pentru nişte intelectuali care în cea mai mare parte nu aveau o relaţie comodă cu creştinismul- avea un duh străin. Şi asta se vede din cărţile sale, din ludicul sincretist pe care îl emană, din „guenonismul” şi ezoterismul uneori chiar evident.

Şi asta explică şi de ce Biserica (foarte inspirat şi sănătos) păstrează o distanţă rezervată faţă de gândirea lui Andrei Scrima, dar şi de ce intelectualilor publici de le spunem „păltinişeni” le-a ieşit orice (şi notorietate, şi bani, şi influenţă politică) dar nu le-a ieşit să fie nişte rezonabili conservatori creştini…