E o chestiune la care mă gândesc de multă vreme, iar unele discuţii de pe internet mă determină să o ţin tot timpul în minte.
Omul este o fiinţă imperfectă, supusă continuu tentaţiilor şi greşelilor atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi a semenilor săi, şi a lui însuşi.
Nici creştinii nu sunt deosebiţi de natura umană. Şi ei sunt oameni supuşi tentaţiilor şi păcatului. Şi în nucleul hard Creştinism găsim criminali, hoţi, escroci, curvari, practicanţi ai tuturor formelor de perversiuni sexuale, homosexuali,lacomi, dependenţi de droguri sau pur şi simplu proşti grămadă.
Mai greu o să găsim sfinţi.
Dar atunci ce îi deosebeşte pe creştini de restul lumii?
Sunt două elemente aflate în strânsă legătură: credinţa conştientă şi clară în Dumnezeu, aşa cum S-a revelat El lumii, precum şi conştiinţa păcatului.
Creştinul este un păcătos. Dar este un păcătos care are conştiinţa şi vinovăţia greşelilor sale.
În Creştinism nu e loc de relativism, nu e loc de psihologisme ieftine. Creştinismul este credinţa care te obligă să îţi vezi păcatul, să îţi asumi vina pentru el şi să lupţi contra lui.
Opusul creştinului nu este omul care face păcate, căci şi creştinul face păcate. Opusul creştinului este omul care s-a împăcat cu propriile sale păcate, care le-a transformat în mod de viaţă, le consideră normalitate.
De aici şi tensiunea inevitabilă şi care, după mine, ar trebui să fie un loc major al dezbaterilor, între Creştinism- care porneşte de la acest imperativ al recunoaşterii vinovăţiei şi al pocăinţei- părăsirii păcatului, şi modernitate, cu a sa pan-ideologie care se numeşte „psihologia”, care pretinde omului să nu îşi mai facă sânge rău învinovăţindu-se, să nu mai vadă greşeli ci alteritate, să nu mai vadă anormalităţi ci alte forme de normalitate, etc.
Bogdan DUCA 