O meditaţie la sărbătoarea Fericitului Vladimir Ghika

Într-o litanie din ritul romano-catolic- mult similară cu icoasele din ritul bizantin, compusă în cinstea Fericitului Vladimir Ghika, am găsit câteva dintre virtuţile sfântului prinţ’, cred eu, cheie, pentru viaţa creştină din contemporaneitatea noastră.

„ascultător supus voinței divine”

Câţi dintre noi suntem ascultători supuşi ai voinţei divine? El, un prinţ cu o strălucită carieră şi poziţie socială, a renunţat la toate pentru a fi apostol prin lume, pentru a întemeia un spital pentru suferinzi în Bucureşti şi, când Regele Mihai i-a oferit şansa de a părăsi România în chiar trenul cu care acesta a plecat după abdicare, deja bătrânul Vladimir Ghika a înţeles că voinţa divină era ca el să moară martir aici, apărându-şi roadele muncii, şi nu exilat pe la Paris şi alte părţi.
Dar noi? Uităm voinţa divină care susură promisiunea doar a bucuriei de a sluji pe Domnul, pentru….o leafă bine negociată, pentru o demnitate publică, pentru câte o mică comoditate.

„voce neobosită de chemare la convertire”

Este esenţa Evangheliei aceasta- pocăinţa, convertirea, întoarcerea la Dumnezeu. Mulţi ne culcăm pe o ureche pentru că am fost botezaţi creştini şi acest lucru ne este, credem noi, suficient.
Fără o întâlnire constantă cu Hristos în rugăciune, în fapte bune, în studiu- căci Biblia şi cărţile Sfinţilor Părinţi nu sunt doar pentru evlavioase săruturi, în Tainele Bisericii, nu avem cum să vorbim de convertire. Convertirea fie este una continuă- o viaţă întreagă, fie nu mai este.

„profet al timpurilor noastre”

Prin profeţi noi ne-am obişnuit să înţelegem un soi de oameni care ne dau hinturi cu privire la viitor.
Profeţii, dacă citim Vechiul Testament, sunt vocile critice- dar critice din perspectiva lui Dumnezeu- a stării de fapt din vremurile lor. Vocea profetică este vocea care nu se supune modelor şi mofturilor acestui timp ci îl invocă pe Dumnezeu în vremurile noastre.
Profeţii au fost şi sunt unica specie de intelectuali acceptabilă- intelectualii lui Dumnezeu.
Avem nevoie şi Dumnezeu ne dă profeţi pentru toate timpurile – inclusiv ale noastre- voci care, aspre sau blânde, sunt intransigente în a ne obliga să nu uităm „perspectiva lui Dumnezeu” în tot ceea ce facem şi trăim.

„privire limpede asupra Bisericii din Orient și Occident”

Aceasta este o harismă particulară pentru noi, cei de pe aici. Capacitatea de a nu cădea în idolatri ecleziastice, de a nu confunda credinţa cu loialităţile oarbe, de a o cultiva continuu, de a o chestiona sincer şi constant, e o harismă rară, dar foarte importantă
Eu mă rog Fericitului Vladimir să o primesc şi să nu mă părăsească.
El a devenit catolic pentru a fi un mai bun ortodox. Rana Schismei- o rană în fiecare din sufletele noastre- dar o rană atât de veche încât majoritatea o cred ca fiind ceva normal, s-a vindecat în sufletul său.
Aici este esenţa şi cheia singură a unităţii- să vindecăm schisma din suflet şi apoi, natural, va veni şi unitatea la nivel macro.
Ecumenismul e bun doar în măsura în care participanţii la dialogul ecumenic mai mănâncă şi ei gratis şi bine la sindrofiile interconfesionale….E şi ăsta un bine :p

„călăuză spre Dumnezeu a celor cu inimile împietrite”

Învârtoşarea inimii este un soi de „specific global”.
Oamenii vremurilor noastre nu sunt doar păcătoşi- păcatul este parte inevitabilă a vieţii oricărui om de la Adam încoace.
Oamenii vremurilor noastre devin prizonieri ai propriilor lor păcate. Ajung să le confunde cu firescul, cu naturalul, să îşi modifice complet viaţa în funcţie de aceste păcate, ba mai grav, să îşi modifice chiar şi credinţa.
Despre inimile împietrite vorbeşte deseori Scriptura. De fiecare dată însă cu referire la o persoană (cum era faraonul cu care s-a confruntat Moise) sau la un context istoric şi social bine conturat şi limitat.
Acum inima împietrită este deja caracteristică a unei societăţi globale. Iar Biserica trebuie să găsească soluţii pentru a ajunge la aceste pietre şi ale reda viaţa. Dacă nu o face, aceste suflete sunt iremediabil pierdute….. Căci dacă păcătoşii mai au posibilitatea salvării până în ultima clipă, bolovanii nu au cum să ajungă la Dumnezeu până nu redevin fiinţe vii.