Trei postări pe Facebook despre credinţă şi morală

Morala creştină nu este o morală autonomă. Aşa cum nicio morală nu este autonomă- asta cu autonomia moralei este una din marile prostii ale modernităţii, prostie care ne-a costat sute de milioane de morţi în secolele ce abia au trecut….
Morala creştină izvorăşte din credinţă, din doctrina credinţei. Când credinţa piere,atunci piere şi morala, aşa cum atunci când seacă un izvor, inevitabil dispare şi râul ce se naşte din acel izvor.
Tot vorbim acum de morala creştină, dar ne temem să vorbim de doctrina creştină. Vezi Doamne, e prea complicată, prea serioasă, nu sunt oamenii pregătiţi pentru aşa ceva.
Hai să vedem ce spunea un epicop roman din secolul IV- când lumea era mult mai puţin alfabetizată şi şcolarizată ca acum- despre preocupările contemporanilor săi cu privire la teologie:
„Acest oraş este plin de meşteşugari şi sclavi care toţi sunt mari teologi şi predică în atelierele lor şi pe străzi. Dacă voiţi să vi se schimbe de către un bărbat o monedă de argint, acesta vă va învăţa prin ce se deosebeşte Tatăl de Fiul; dacă întrebaţi de preţul unui codru de pâine, vi se va da drept răspuns că Fiul este mai mic decât Tatăl, şi la întrebarea dacă pâinea s-a copt, vi se va replica în schimb că Fiul s-a întrupat din nimic.”
Autorul acestui citat, Grigorie de Nazianz, desigur, ironiza o stare de spirit, evident, exagerată. Dar ne şi arată că societăţi în care teologia e la ordinea zilei, au fost şi sunt posibile.
Dar să revenim la morală. Morala a fost ruptă la un moment dat de credinţă şi a devenit o dogmă per se. Însă ruptă de credinţă, a fost ruptă şi de izvor. De aceea morala creştină- vie, înţeleaptă, echilibrată- s-a transformat în secole în ceva arid, inhibitiv, puritan şi excesiv de închistat. Căci se reducea treptat, treptat, hidratarea….
Acum vedem cum moare familia creştină şi, pe bună dreptate, ne supărăm pe cei care îi dau lovitura finală. Dar nu ne întrebăm dacă nu cumva familia creştină moare tocmai pentru că a devenit, în timp, tot mai puţin creştină?

A crede, fără să înţelegi, în sfântul Nectarie, sfântul Anton, părintele Arsenie Boca, bolovanii miraculoşi de la Dervent, faptul că agheasma nu se cocleşte, că Rusaliile sunt sărbători „rele” aşa că e „naşpa” dacă speli rufe atunci, că anafura se ia doar pe stomacul gol şi cu evlavie, că trebuie să ai iconiţe în casă, maşină, portofel şi buzunar, nu înseamnă că eşti creştin.
Creştin înseamnă să crezi în Evanghelie, să înţelegi şi să asumi învăţătura de credinţă dată nouă de Hristos, Apostoli şi Biserică.
Desigur, în această credinţă este loc şi de exemplul şi mijlocirea Sfinţilor în rugăciune pentru noi- dar nu sfântul Anton sau Nectarie ne vindecă ci Hristos ne vindecă şi prin rugăciunile lor, e loc de miracole, dar nu miracolele ne mântuiesc ci credinţa înţeleasă şi asumată, e loc de rânduială, dar nu o rânduială care pune închinarea la cine ştie ce icoană sau la cine ştie ce moaşte înainte de participarea la Liturghie şi voinţa comuniunii euharistice cu Însuşi Hristos.

Tocmai îmi povesteşte cineva că fratele său, creştin ortodox, cu studii superioare, care locuieşte prin Germania, a fost provocat de un musulman la o polemică teologică.
Cică ar fi fost blocat de musulman atunci când au discutat despre Dumnezeu cel unul, dar totuşi Treime de Persoane.
Sunt atacat când spun că lumea noastră nu mai e creştină. Dar adevărul trist este acela că dacă oricare dintre noi ar face un test de cultură generală cu privire la credinţa creştină, şi l-ar propune spre rezolvare duminica, în orice parohie, ar avea parte de neplăcute surprize…..
Când Creştinismul îşi pierde statutul de de credinţă care integrează toate aspectele vieţii, care e atotcuprinzător intelectual, când se limitează la a deveni o religie, ba uneori doar un mănunchi de superstiţii, bun doar pentru vânătorii de miracole, atunci el moare….