Despre trei ispite intelectuale (ale interbelicilor dar şi ale noastre)

Am fost invitat de Sorin Lavric să vorbesc , împreună cu el şi cu Răzvan Andrei, la vernisajul unei expoziţii cu scrisori ale unor filosofi interbelici, expoziţie găzduită de Biblioteca Naţională.

Sincer, prima intenţie a fost aceea de a refuza. Subiectul „intelectuali interbelici” este unul foarte riscant şi în acelaşi timp „fumat”.
Dar trei gânduri, pe care doresc să le împărtăşesc şi în online, m-au motivat să mă duc totuşi. Sunt trei gânduri despre trei tentaţii intelectuale, care pasc pe orice om care se dedică gândirii şi exprimării ei, ispite în care au căzut şi interbelicii.

Prima ispită este cea a libertăţii de expresie.

Paradoxal sau nu, libertatea de expresie este un duşman periculos al libertăţii de gândire. Există o magie a comunicării care te prinde, mai ales când ai ce spune şi ajungi, uneori fără să te prinzi, că eşti prins în iureşul comunicării şi abia mai poţi să rumegi despre tot ceea ce scrii sau vorbeşti.

Aşa, inevitabil, ajungem să nu mai putem gândi de la cât ajungem să vorbim, să comunicăm.
Dacă ne uităm în scrierile interbelice ale…interbelicilor, vedem o publicistică îndoielnică şi de cele mai multe ori ieftină, Abia când li s-a luat libertatea de expresie au ajuns la libertatea de gândire.
Şi de aceea operele mari ale interbelicilor sunt scrise, aparent paradoxal, în exil sau în perioada comunistă, nu în perioada când se întreceau în a îşi exercita libertatea de expresie.

A doua ispită este cea a ideologiei

Minciuna ideologică este una perversă. Ideologia se înfăţişează tot timpul intelectualului nu doar ca soluţia la probleme ci ca….soluţia cool, nonconformistă, ca moda pe care trebuie să o îmbrăţişezi. De asemenea, ideologia atacă tocmai „glanda” sufletească a sincerităţii, o virusează şi transformă intelectualul în sincer apărător al minciunii.
Dar ideologia oferă şi iluzii ale căpătuirii materiale, ale parvenirii sociale….atunci când „va veni revoluţia”; „va veni şi vremea noastră”.
Interbelicii au fost, mai toţi, rinocerizaţi. Doar doi, pentru că, sărmanii, nu aveau datele rasiale ca să fie legionari şi în fan-clubul lui Adolf Hitler (Eugene Ionesco şi Mihaiil Sebastian) au scăpat rinocerizării „verzi”.<

Nici acum lucrurile nu sunt mai puţin colorate. Ideologiile sunt cool şi se manifestă ca mofturi universitare şi sociale. Ba chiar, spre deosebire de interbelic, sunt tot mai mult asimilabile mofturilor şi modelor urbane. A fi hippie, indie, hipster, rapper, lumbersexual sau metrosexual, vine nu doar cu un ambalaj vestimentar şi un „cover” muzical, ci presupune şi un crez ideologic- poate nu la fel de consistent ca cel din epoca marilor ideologii, dar nu mai puţin liberticid şi nimicitor de conştiinţe.

A treia ispită este cea paricidului intelectual şi al refuzului paternităţii intelectuale.

Mai ales în România mai toţi oamenii de cultură suferă de morbul originalităţii atunci când pornesc la drum şi de morbul autosuficienţei şi auto-idolatriei atunci când „confirmă” intelectual sau social.
De aceea mai nimeni nu uceniceşte cu adevărat pe lângă cineva din punct de vedere intelectual şi nici nu are deschiderea de a primi discipoli atunci când confirmă.
Mentoratul e un cuvânt aproape fără conţinut şi privit dinspre seniori, şi privit dinspre juniori.
Apoi este obsesia modelor şi mimetismului intelectual al „celor de afară”. Ce contează că ai posibilitatea să „ataci” o mare problemă a gândirii sau a spiritului? Atâta timp cât acea mare problemă nu mai e la modă, nu mai e interesantă pentru intelectuali, cu atât mai rău pentru tine. Trebuie să fim în pas cu timpurile, monşer. Au dat-o dracului ăia cu metafizica? Dă-o şi tu.
Nu mai e la modă dogmatica ci eco-teologia? Eco-dogmatici să scriem….

De aceea nu este posibilă filosofie românească, deşi sunt posibili filosofi români. Pentru că nu există continuitate, nu există paternitate, nu există mentorat şi nici discipolat. Şi pentru că nimeni- cu excepţia sărmanului Noica- nu riscă să fie inactual şi inadecvat.