Ce nu îmi place deloc, ba chiar mă sperie la discursurile pe teme globale şi de politică externă ale papilor (nu numai Francisc, ci toţi papii de la Ioan al XXIII-lea încoace)?
Lipsa oricărui duh eshatologic.
Se comportă ca şi cum nu mai aşteaptă sfârşitul lumii şi ca şi cum principalul obiectiv al Bisericii ar trebui să fie făurirea unei societăţi mai bune, multilateral dezvoltate, aici, pe pământ.
Un astfel de discurs este paralel cu mesajul teologico-politic al Creştinismului, care nu are aşteptări de la această lume- şi tocmai de aceea are aşteptări şi impune standarde înalte omului, căci nu lumea mai poate fi salvată, dar fiecare persoană umană mai are o şansă.
Mă uit la discursul papei Francisc de la ONU: e 100 la sută ideologie şi aproape 0 la sută creştinism.
O singură referire la Dumnezeu, două referiri la un „creator”- în care cred monoteiştii, două referiri- strict instituţionale, la Biserica Catolică, o singură referire- dar la pachet cu alţii, la creştinii care suferă în Africa şi Orientul apropiat,
Ok, mi-am spus, papa nu a vrut să pară predicator, mai ales în ONU. Aşa că m-am dus spre discursul din faţa Congresului SUA- loc unde, spre deosebire de Parlamentul UE, Dumnezeu, Biblia şi credinţa creştină mai au o oareşcare trecere.
Şi în cazul acesta am fost de-a dreptul oripilat: un vid teologic acoperit de o plapumă groasă ideologică.
Unde e Hristos? Unde e Evanghelia? Unde e Biserica în oboseala ideologică a unui papă blocat în discursul lui 1968?
Contribuţia Bisericii la istoria şi politica lumii este aceea de semn eshatologic, de a aduce aminte că Împărăţia lui Hristos nu este din lumea aceasta, că lumea aceasta nu poate fi schimbată în bine, că stăpânitorul acestei lumi este Diavolul şi că este o singură cale de salvare a umanităţii din această lume luciferică: Hristos şi Evanghelia Sa.
Dacă Biserica nu mai spune lucrurile acestea, ba din contră, cere stăpânitorilor vremelnici ai acestei lumi să aducă ei „justiţia”, „progresul”, „bunăstarea”, „egalitatea”, pe acest pământ, ea nu se mai închină lui Hristos ci negociază cu cel ce stăpâneşte această lume- despre care Evanghelia ne spune destul de clar cine este.
P.S. Nu accept comentarii ortodoxiste. Vocea profetică a Bisericii este la fel de castrată şi în Bisericile Ortodoxe, unde discursul oficial, mult mai plin de referiri scripturistice şi patristice, este suficient de alienat încât să nu spună nimic lumii acesteia şi, categoric, să nu deranjeze nici cu atingerea unui fulg de puf, pe stăpânitorul acestui sistem de lucruri…..
Bogdan DUCA 
Poate ar fi util să facem diferența între cele două concepte: Biserica (instituția) care, așa cum ai precizat, este aliniată tendinței generale de globalizare și Biserica (credincioșii) printre care se (mai) află OAMENI adevărați care nu se tem să critice chiar și conducătorii sau atitudinilile instituției din care fac parte. Deoarece Argatu, Calciu, Justin, Boca au discipoli vii și activi.
De exemplu Constantin Necula are seminarii în cadrul cărora se adresează tinerilor (în mod special) încercând să-i trezească (și să-i determine să analizeze ce se întâmplă în jurul lor) și nu se complace în postura de preot și cadru didactic care propovăduiește de la căldurica unui trai suficient.
ApreciazăApreciază
Atunci de ce catolic, Bogdan? Sigur, și eu aș fi catolic într-o Biserică Catolică de dinainte de Papa Paul VI. Ba poate chiar mai bine una dinainte de Conciliul Tridentin. Dar dacă recunoști dezicerea totală a ierarhiei catolice de creștinism, de ce catolic? Biserica Catolică a fost confiscată din interior de marxiștii care au început să lucreze la asta acum mai mult de 80 de ani. Era promisiunea URSS-ului, care după cum bine remarci în alte articole, le-a și reușit la scară mondială. Coaliția teribilă între marxiști și Nobilimea Neagră a vechilor familii aristocratice italiene, cu P2 ca nexus de legătură, au distrus Biserica și o vor reclădi în chipul „adversarului”. Îmi aduc aminte de viziunea S. Anne Catherine Emmerich, cu lucrătorii în șorțuri din piele de miel, care cu mistriile lor dărâmă Catedrala San Pietro. Îmi aduc aminte și de scrierile părintelui iezuit Malachi Martin. Tare mi-ar fi plăcut să mai fie în viață, să îl aud comentând pontificatul lui Francis, și să fi apucat să-și publice ultima carte. Francesco e întruchiparea planurilor centenare ale acestor conspiratori: un Pontif iezuit și marxist. Singura opțiune catolică consecventă și autentică e refugierea într-un grup tradiționalist underground și „schismatic” ca SSPX – sau, alternativ, măcar FSSP, Una Voce sau Latin Mass Society. Dar încă și ele, cu excepția primeia, nu privesc decât reforma liturgică, nu și substanța canonicității situației postconciliare. Adevărul e că, mai ales în aceste zile, mă aștept din plin ca, asemenea Bisericii Catolice, și Biserica Ortodoxă să supraviețuiască în viitor numai în catacombe. Ni s-a spus dinainte, vine timpul – și acum e – când nu vor mai exista instituțiile acestea ale nostalgiilor noastre, nu în forma pe care au avut-o până acum și nu ca mărturisitoare ale aceluiași crez ce ne-a fost dat.
ApreciazăApreciază