Părerea mea despre piaţa Universităţii- ediţia 1990

Părerea mea despre piaţa Universităţii- ediţia 1990

Cred că ceea ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii între aprilie şi iunie 1990, reprezintă unul din cele mai triste momente ale istoriei noastre recente.
Un fenomen de stradă, total incoerent doctrinar, asemănător mai degrabă cu Vama Veche sau Woodstock decât cu vreun fenomen civic, a devenit reperul moral şi intelectual pentru opoziţia pretins democratică şi izvorul unei mitologii care ne hrăneşte încă imaginarul politic.

Cred că ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii, ediţia 1990, arată incapacitatea opoziţiei la FSN din primul an de după revoluţie de a îşi asuma valorile democratice. Aparent paradoxal, Piaţa Universităţii arată gravele carenţe de democraţie ale partidelor istorice şi ale societăţii civile ce se încropea.

Piaţa Universităţii- fenomen marginal din punct de vedere social. a creat însă un clivaj intelectual cu consecinţe până în zilele noastre: a inventat o falsă dreaptă intelectuală, motivată exclusiv umoral, incapabilă să construiască alt proiect politic decât „Jos Iliescu!”
De asemenea, atunci s-a redefinit înţelesul termenului „comunism” în discursul public românesc. „Comunist” a încetat să mai fie înţeles în sensul său ideologic şi a fost receptat ca o invectivă pentru orice poziţie favorabilă status quo-ului (adică o poziţie conservatoare).

Piaţa Universităţii a eşuat într-o tentativă de lovitură de stat la adresa unui guvern legitimat democratic prin vot. Îmi asum deplina responsabilitate pentru această afirmaţie: faptele o confirmă- pe 13 iunie manifestanţii din Piaţă au distrus şi ocupat instituţii publice cheie, profitând de impotenţa poliţiei şi de imposibilitatea întrebuinţării armatei pentru salvarea ordinii publice.
Apelul lui Ion Iliescu spre propriul electorat, a fost singura soluţie posibilă în acel moment, deşi consecinţele au fost dramatice- 4 morţi, dar şi tragice- huliganismul hippie al fenomenului a căpătat o alură martirică.

Cred că cel mai mare rău făcut de Piaţa Universităţii este faptul că a distrus cultura dialogului civic pentru foarte mult timp.

Cred că (şi mai cred şi că este evident pentru toată lumea lucrul acesta) toate fricile şi îngrijorările celor din Piaţa Universităţii s-au dovedit false şi nejustificate.

Cred că posteritatea Pieţei Universităţii este caragealiană, cu Marian Munteanu candidând pentru partidul lui Măgureanu, cu Traian Băsescu, Petre Roman şi Andrei Pleşu- feseniştii de atunci, recuperaţi în eroi ai „dreptei”, şi Victor Ponta,Tăriceanu şi alţi fani ai Pieţei Universităţii, recuperându-se la „stânga”.

Cred că o lămurire a ceea ce s-a întâmplat atunci nu se poate face fără anchetarea celor responsabili de agresiunile constra instituţiilor publice, de pe data de 13 iunie.

Cred că democraţia românească are două mari probleme morale- se întemeiază pe mitul nefast al pieţei Universităţii şi pe o Constituţie care a fost legitimată printr-o fraudă electorală de proporţii, în noiembrie 2003, fraudă la care întreaga clasă politică a fost complice.
Aceste probleme nu pot să nu rămână fără consecinţe- pentru că democraţia este un mecanism fragil, foarte sensibil – mai ales când i se pun pietre de temelie gata fisurate.

Dar cât timp vom fi blocaţi în ură, nu vom putea să reparăm nici ce s-a stricat, nici să construim ceva mai bun….