Tot despre monarhie

Ieri mi-am încasat-o urât de la nişte monarhişti mihăişti, plini de elan.

De asta, simt nevoia unor lămuriri punctuale:

1. Monarhia înseamnă tradiţie, onorabilitate şi rigurozitate.

Or, Regele Mihai şi familia sa au încercat să modifice- post factum- tradiţia pentru a justifica o succesiune altfel inacceptabilă după oricare din normele monarhiei româneşti.
Cât despre onorabilitate, să nu uităm prea uşor faptul că una din fiicele regelui este infractor de drept comun, iar nepotul regelui- până de curând, favorit pentru succesiune, este nu doar suspectat de familia sa pentru diverse acţiuni puţin onorabile, dar provine şi dintr-o familie marcată de divorţ, scandaluri şi o atmosferă ce nu poate fi garanţia niciunei onorabilităţi.
Cât despre rigurozitate- dacă am avea rigoarea lui Carol I sau a lui Ferdinand, marii regi ai României, nici nu am mai fi discutat despre o posibilă succesiune a urmaşilor lui Mihai I pe tronul ţării. Ce să mai vorbim de aşa-zise titluri princiare?

2. Monarhia este mai mult decât persoana regelui şi nu rebuie confundată cu o atitudine de obedienţă idolatră faţă de monarh.

Am remarcat că o parte din monarhişti au o viziune asupra monarhiei care mă face să mă gândesc la faraonii egipteni, nu la o monarhie creştină, parlamentară şi europeană.
Regii sunt oameni. Şi pot face prostii mari cât ei- avem cazul lui Alexandru Ioan Cuza, dar şi al lui Carol al II-lea. Să înţelg că cei care vorbeesc despre obdienţa oarbă faţă de rege, ar fi susţinut dictatura regală?
Monarhiştii nu trebuie să fie nişte sectanţi dependenţi de vreun guru, ci cetăţeni responsabili care văd în Monarhie soluţia pragmatică şi nu vreun leac mesianic pentru România.

3. Mihai I este un rege slab, care nu doar că nu a putut să conducă bine o ţară, dar nici măcar să administreze bine problemele propiei sale familii

Aceasta nu este o jignire ci o concluzie obiectivă, bazată pe urmărirea celor 94 de ani de viaţă ai regelui şi consecinţelor sale.
Din păcate, Mihai nu se poate ridica nici măcar la nivelul inteligenţei politice şi realizărilor tatălui său, Carol al II-lea. Ezitant şi influenţabil, Mihai este, ca orice părinte, responsabil moral inclusiv pentru faptul că una din fiicele sale a ajuns infractor de drept comun şi că nici măcar una dintre ele nu a respectat rigorile presupuse de statutul de fiică a unui monarh.
Desigur, acum are o onorabilă vârstă, dar această vârstă nu este o scuză pentru greşelile multiple făcute în timpul vieţii- mai ales al vieţii de familie.

4. Familiile regale nu sunt instituţii private ci sunt instituţii de stat. Viaţa privată a membrilor familiei regale este de interes naţional. Cine doreşte să se bucure de statut princiar, de titluri de nobleţe şi de o posibilă succesiune, trebuie să accepte nişte reguli foarte stricte- de comportament moral şi de organizare a familiei.
Cine încalcă aceste reguli, devine simplu particular şi îşi vede de viaţa sa pe mai departe, fără titluri, pretenţii şi favoruri.
Din păcate pentru România, familia regelui Mihai s-a lepădat de toate responsabilităţile presupuse de statutul unei familii regale, dorind să păstreze în schimb titlurile şi privilegiile.
Şi nu au nicio scuză pentru asta.

5. Tare mă tem că tot spectacolul acesta este întreţinut mai ales pentru a justifica anumite orgolii şi a da un damf „aristocratic” unor personaje altfel foarte burgheze, dacă nu chiar proletare.
Mişcarea monarhistă este plină de „burghezi gentilomi”, ahtiaţi să se dea în poze cu „prinţi” şi „prinţese”, să se tag-uiască pe Facebook la petreceri câmpeneşti gen „garden party” şi să viseze la momentul în care familia regelui le va spânzura de piept vreo decoraţie, insignă, medalie care să le „confirme” nobleţea.
De altfel este interesant de văzut faptul că familia regelui cultivă genul acesta de public- dispus să facă orice pentru a fi „băgat în seamă” la „palat”. E o loialitate foarte comodă- pentru că acel public nu presează cu nimic familia regelui, ba întreţine şi o atmosferă sectară în jurul ei.

6. De ani de zile, de când m-am implicat în povestea asta cu restauraţia- fiind, pentru un scurt timp, dispus să accept şi succesiunea ilegitimă a regelui, mi-am dat seama că de fapt nu se doreşte să se facă nimic.
Menţionez doar două idei ale mele- zic eu, sine qua non dacă se doreşte restauraţia.
a) O cercetare sociologică la nivel naţional care să arate clar câţi români vor cu adevărat restauraţia, ce înţeleg românii prin monarhie şi care sunt punctele tari şi punctele slabe ale cauzei.
O astfel de cercetare, de uz intern, ne-ar fi permis să acţionăm bine orientat.în vederea restauraţiei.

b) O dezbatere intelectuală pe tema avantajelor pragmatice ale monarhiei parlamentare, fără discuţii pe persoană, ci pe teme strict teoretice- menită să lămuească cadrele, posibilităţile şi riscurile monarhiei în contextul politic al vremurilor noastre.
Această dezbatere- cu conferinţe, seminarii, eventual cursuri la facultăţi de drept pe astfel de teme, ar fi pregătit cadrul intelectual pentru monarhie.

Aceste idei au fost expuse de mine de fiecare dată când am avut prilejul în faţa tuturor activiştilor monarhişti de i-am cunoscut.
Concluzia?
S-a rămas la acelaşi discurs elogiativ al meritelor regilor de demult.
S-a tot vehiculat inept în dezbaterea publică tema lui,,,10 mai, coroanei de pe capul vulturului din stema României, sau a unui referendum inutil şi neinspirat pe tema restauraţiei.