A împuşca francul…

În fiecare lună, aproape cu precizia calendarului- deşi se mai întâmplă să se prelungească cu o repetenţie încă vreo lună, sunt pus de către bunul Dumnezeu să trec prin cel puţin o lecţie de viaţă.

Pur şi simplu, pare că un număr suficient de mare de evenimente din viaţa mea sunt, la o gândire atentă, legate între ele de un fir roşu: să îi spunem, „lecţia”.

Lecţia acestei luni a fost pentru mine, despre „împuşcarea francului.”

Expresia aceasta, „a împuşca francul”, este, cred, tipic românească. Prin ea se înţelege, a trăi din expediente, a fi în vânătoare de bani.

A vâna bani nu înseamnă a produce bani. Înseamnă pur şi simplu a găsi o oportunitate pe care în loc să o cultivi- într-o afacere coerentă, un parteneriat care să fie rodnic, o ucizi. Pur şi simplu înseamnă să ….împuşti francul. Adică îl omori, omori oportunitatea, pentru câştigul tău de moment.

Vânătoarea de franci este, până acum, sportul naţional al românilor- de asta supravieţuim (uneori cu fluctuaţii între parizerul de Cora şi epatarea Becalică) bine, fără să şi trăim bine.

Împuşcarea francului este însă un sport aproape exclusiv capitalist- caracteristica capitalismului românesc, probabil. E acea condiţie de „bişniţar”- să nu uităm că prin „bişniţă” am tradus cuvântul „business” în limba română- care a caracterizat pe majoritatea celor implicaţi în mediul de afaceri de la noi, de după 1990.

Logica „împuşcării francului”? – „Să îl facem de bani acum, cât e în mâna noastră. Mâine? Dumnezeu cu mila”.

Cum? Un exemplu: estimările „ochiometrice” de preţ. De la mici afaceri (vânzarea-cumpărarea unei cărţi de la un buchinist), până la mari şi grele afaceri, criteriul de stabilire a costurilor unor lucrări se face „ochiometric”. Vânătorul de franci se uită la „partener” şi identifică potenţialul vânătorii- cam câţi franci poate împuşca de pe urma lui.

Desigur, unii „împuşcă francul” şi în politică, şi în viaţa sentimentală  (a se citi sexuală) chiar.  Aşa cum unii îl împuşcă şi în chiar sfânta biserică.
Neam de vânători….