Care e „jocul” meu?

Nu înţelege lumea ce „joc” fac eu pe aici: când apăr BOR-ul, când îi împung.

E simplu- apăr BOR-ul atunci când este atacat pe nedrept sau atunci când e destul de evident caracterul anti-creştin al atacului.

În acelaşi timp, doresc să atrag atenţia asupra faptului că BOR-ul are nenumărate probleme care nu trebuiesc nici trecute cu vederea, nici confundate cu „sfânta tradiţie”.

Acelaşi „joc” îl fac şi cu Biserica Catolică şi chiar şi cu fraţii creştini evanghelici, când mi se iveşte, mai rar, ocazia de a discuta pe această temă.

Ştiu, mulţi nu înţeleg lucrul acesta. Este şi dificil de înţeles, mai ales în contextul în care Biserica Ortodoxă română (ca şi cea Catolică) a cultivat cu asiduitate, şi ani de-a rândul, două idei:

1. Ideea conform căreia Biserica este o „afacere” a popilor. O „cosa nostra” exclusivă a purtătorilor de reverendă. Laicii sunt doar beneficiari ai unor servicii liturgice, pe care e bine oricum să nu le înţeleagă- că disturbă „harul”. Cât timp le plătesc, e suficient.

2. Ideea conform căreia există un soi de infailibilitate a sutanei, că hirotonia dă clericului nişte puteri magice, că printre păcatele grave în Biserică este să nu „faci ascultare” faţă de cleric şi să îndrăzneşti, cumva, să judeci vreun purtător de sutană.

Aceste blocaje au caracterizat cumva societatea noastră- şi ceea ce scriu eu acum m-ar fi marginalizat foarte tare, în anii 90. Aş fi fost considerat unanim un duşman al Bisericii.

Dar acum bună parte din societate a văzut deja că împăratul este gol, că în spatele zidurilor ghetto-ului liturgic nu e nimic extraordinar, că păcatele societăţii se regăsesc şi sub sutane. Mesajul Bisericii s-a diluat (atunci când nu a dispărut de tot) într-un ceaun în care o mămăligă tot mai puţin închegată se învârte cu limbi şi linguri de lemn tot mai necioplit.

Această lume, nemulţumită, cade foarte uşor în mrejele unui discurs anti-creştin. Nu au fost ei încurajaţi de popi să creadă că există o sinonimie între preoţi şi Hristos?

Acum, când îi văd pe preoţi cu chipurile lor reale, când nu mai pot primi de la ierarhi cuvântul de viaţă, desigur că sunt tentaţi să arunce şi copilul cu apa din scăldătoare.

Şi cad astfel în ateism- care nu este altceva decât anti-creştinism.

Ei bine, rolul meu- pe care îl fac cum pot, poate mai prost decât ar trebui- este să încerc să spun: staţi aşa. Nu confundaţi pe Hristos cu sfântul sinod sau cu papa, nu aruncaţi Evanghelia doar pentru că aţi râs în hohote de prostiile unui Nicodim Măndiţă….!

Şi a doua parte a rolului meu este aceea de a arăta clericilor că nu pot evita criticile la infinit, înmulţind cu 0 orice acuză adusă lor, pentru că ar fi opera masonilor, ateilor, bubulilor, antihriştilor şi altora.

Da. Misiune ingrată mi-am ales. Dar nu cred că greşesc făcând lucrarea aceasta.