Despre două Românii

Există două Românii.
Există mai întâi România celor care au fost traumatizaţi de către comunism. Sărăcia cruntă, imbecilitatea ideologică a regimului, mentalitatea de lagăr au traumatizat generaţii întregi.
Pentru aceste generaţii, reperul a fost constant şi perfect legitim, unul singur: ţările occidentale, Vestul.
Idealizarea Vestului s-a făcut cumva natural- deşi nu putem exclude şi dimensiunea propagandistică, încurajată prin Europa liberă şi alte canale de comunicare ce întreţineau, din interese iar de înţeles, un mit.

După 1989, acest mit al idealizării Vestului a fost ca „stălpul de foc” ce conducea poporul lui Israel în pustie. Pământul făgăduinţei era „occidentalizarea” României- o „ţară ca afară”.
Tuturor suferinţelor comunismului şi tranziţiei, li se opunea speranţa în momentul acela, magic, când România va deveni membră a NATO, apoi al UE, apoi al Schengen, apoi al zonei Euro….. După cum vedeţi, o speranţă care se alungea,diluându-se, în anii lungi şi grei ce au venit după 1989.

Unii au „furat” startul şi au plecat mai repede decât ţara în Vestul promis. Alţii l-au furat în ţară, îmbogăţindu-se şi construindu-şi propriul lor Vest, prin bişniţă, devenită „bisnis”. Unul mai modest- după posibilităţi.
Lor le este foarte greu să fie însă cu adevărat occidentali, pentru că le lipsesc două elemente:
– conştientizarea faptului că sunt occidentali
– spiritul critic şi autocritic propriu civilizaţiei occidentale.
De aceea sunt multiple stări de „denial” pe care le observi la ei. Mai întâi refuză să vadă eşecul proiectului occidental (pe care occidentalii înşişi îl văd). În al doilea rând, sunt incapabili să accepte că „am ajuns în Vest” şi că, da, acesta este Vestul- nu un basm, nu o staţiune turistică ci un loc unde totul se joacă- inclusiv democraţia, libertatea, viitorul.
Şi aici ating punctul, după mine cel mai important: neînţelegerea faptului că democraţia şi libertatea nu sunt un dat definitiv. Ba chiar ele se pot pierde mai uşor decât se pot dobândi.
Şi, odată deveniţi vestici, trebuie să începem să învăţăm să luptăm pentru apărarea libertăţii noastre, pentru protejarea democraţiei- pentru că nimeni nu le garantează.

A doua Românie este cea a celor care nu au fost traumatizaţi de către comunism.
Ea este foarte plurală.
Grosul ei este reprezentat de tânăra generaţie-sub 35 de ani. Aceşti oameni nu au nicio traumă comunistă. Pentru ei „comunismul” este FSN-ul şi Iliescu, şi asta pentru că aşa auzeau scandându-se pe străzi în anii 90.
Majoritatea lor nu vor în Vest pentru că…..sunt în Vest. Problemele lor, bucuriile lor, speranţele lor, stilul lor de viaţă este unul vestic.
Nu au aşteptări şi nici idealuri altele decât cele ale unor tineri vestici. Tânărul bucureştean , ieşean sau clujean mediu nu e cu nimic diferit decât tânărul praghez, budapestan sau parizian.
Aceşti tineri nu sunt antioccidentali decât în măsura în care tot Vestul este anti-occidental.
Critica adusă Vestului se face mai ales de intelectuali occidentali- foarte credibili şi foarte coerenţi. Şi, din păcate, foarte apropiaţi de adevăr: ce scriau ei încă din anii 80, se îndeplineşte acum ….

Mai sunt aici- într-o mică minoritate, dar singura consistentă intelectual, românii care şi-au asumat o lectură critică şi valorică a Vestului. Nu au vreun mit şi nu au aşteptări extravagante de la Vest, pentru că îl cunosc foarte bine.

Aceste două Românii – ţin singura Românie într-un blocaj istoric pe care îl plătim deja, deşi nota de plată nu a sosit încă pe masă.
România veche este România clasei politice, a partidelor de până acum. România nouă, este, cu excepţia acelei infime minorităţi, România tinerilor „frumoşi şi liberi” de acum.
Prima are castrat simţul critic, a doua poartă deja în genă toate tarele declinului occidental……