Măseaua m-a trezit mai de dimineaţă, bun prilej să văd la tv un interviu cu un fost primar al Aradului anilor 90, Cristian Moisescu.
A spus ceva fain: „Dumnezeu este opinia mea publică”
Se tot repetă chestia asta cu Creştinismul care ar trebui să fie ceva atât de intim încât abia să vorbeşti despre el. Iar dacă o faci, să o faci cu jena aia, cu care vorbeşti despre viaţa sexuală.
Unii insistă pe chestia asta pentru că vor să scoată pe Hristos din societate. Şi cum pot să o facă mai bine decât inducând ideea că a fi creştin este o chestie de dormitor, chiar de toaletă?
Şi au dreptate să facă aceasta. Pentru că ei s-au prins de faptul că Dumnezeu este Dumnezeul istoriei, Dumnezeu al popoarelor, care ne cere să facem istorie pentru El.
Cum poţi înfrânge Evanghelia- Vestea bună, aşa se traduce din greacă- altfel decât transformând-o în ….predică de sufragerie? Cum poţi pune capăt Liturghiei- serviciul public, aceasta este semnificaţia termenului- decât scoţând Biserica din spaţiul public?
Hristos nu poate fi învins în luptă dreaptă. Şi nici Creştinismul. Însă poate fi pervertit mesajul Său prin telenovelizare şi „intimizare”, prin reducerea sa la o morală de apartament.
Alţii acceptă această idee a „privatizării credinţei” (mutării sale în spaţul privat- intim) dintr-o falsă smerenie: vezi Doamne, dacă mărturisesc public credinţa lor, ar fi lăudaţi de oameni şi ar pierde atât de necesara smerenie creştină.
Am o veste bună pentru ei- a fi creştin nu mai e de multişor prilej de mândrie. Spune public că eşti creştin şi vei descoperi că nu te laudă nimeni.
Ba chiar lumea te izolează, râde de tine, te judecă mai aspru, te tratează ca pe un periculos. Nu e „cool” să fii creştin. De aceea, paradoxal, e mai smeritor să te lauzi că eşti creştin decât să te comporţi ca un secularist de frica de a nu fi considerat „fariseu”.
În sfârşit, o a treia categorie nu vor să înţeleagă ce caută Evanghelia în spaţiul public. Nu ar trebui să ne intereseze lumea asta, zic ei.
E o tentaţie „de la dreapta”, cum i-ar spune Părinţii, un soi de romantism monastic, în care se idealizează fuga de lume.
Doar că lumea aceasta- care categoric este în opoziţie cu Hristos- este plină de oameni care sunt fii ai Tatălui şi care trebuie să redescopere această filiaţie. Şi cine să le-o redescopere? Îngeri? Nu, noi, creştinii.
A fi creştin înseamnă a fi apostol- a merge în lume. A fi creştin înseamnă a mărturisi pe Hristos. A fi creştin înseamnă a fi al lui Hristos şi pe stradă, şi în dormitor.
Şi dacă de multe ori viaţa noastră personală nu se ridică la înălţimea credinţei noastre ( şi nu se ridică), mărturia noastră publică, faptul că ne încăpăţânăm să fim „uncool” pentru Hristos, ne poate salva sufletele.
„Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.” (Marcu, 8, 38)
Bogdan DUCA 
Reblogged this on radupopescublog.
ApreciazăApreciază