Comunismul nu a fost înfrânt. Comunismul a dat faliment.

Comunismul nu a fost învins. Comunismul – în varianta sa marxist-leninistă, a dat faliment.

E o nuanţă importantă care ar fi trebuit subliniată încă din ultimii ani ai comunismului, când acesta stătea să îşi dea duhul.

Ceauşescu ajunge pe 21 decembrie 1989 victimă a propriului său sistem. Practic moare nu împuşcat ci sufocat sub ruinele României socialiste.

A fost însă convenabil şi pentru el- un comunist ortodox, dar şi pentru anticomunişti, să creadă că de fapt a fost răsturnat de „cei de afară”.

Să fim serioşi, dacă la Malta s-a discutat despre schimbarea lui Ceauşescu, aceasta era doar consecinţa propriului său eşec. O ţară în colaps, înfometată, săracă, o economie nu doar falimentară ci contra-productivă (şi aici este o nuanţă) nu aveau cum să mai susţină regimul.

Dacă măcar 25 la sută din propaganda ceauşistă ar fi fost adevărată- dacă economia socialistă ar fi fost sustenabilă, dacă lumea ar fi avut cele necesare, regimul nu ar fi colapsat. Şi nici alţii nu l-ar fi dorit prăbuşit. Asta pentru că atât la Washington cât şi la Moscova se ştia că Ceauşescu poate fi un partener de dialog.

Dar unde vreau să ajung?

Desigur, la ce s-a întâmplat după 22 decembrie- capitularea necondiţionată a elitelor şi societăţii civile româneşti în faţa unui model văzut ca victorios- modelul socialist-liberal occidental (pe care românii, cu inocenţă intelectuală, l-au numit democraţie liberală şi capitalism).

Modernizarea ca mimetism- boala românilor încă din momentul colapsului rânduielii bizantine (în timpul fanaroţilor)- s-a manifestat şi în anii 80- 90. Pentru românul de peste media intelectuală- cel care contează tot timpul, ca societate civilă- nu exista loc pentru simţul critic când venea vorba de valorile occidentale. Ele erau Valorile.

Să ne gândim, spre comparaţie, la papa Ioan Paul al II-lea, care imediat după prăbuşirea comunismului (pe care l-a urât cu toată sinceritatea unui bun catolic), că prima sa reacţie a fost nu aplaudarea valorilor occidentale ci declanşarea unei lupte – care i-a marcat ultimii 14 ani de viaţă, împotriva „culturii morţii”- cum numea civilizaţia occidentală în forma ei postmodernă.

Biserica Catolică din Polonia şi intelectualitatea anti-comunistă poloneză a devenit într-un timp scurt vocea critică clară şi fermă împotriva devierilor lumii occidentale.

Anticomuniştii cehi nu au ezitat să devină eurosceptici. În Ungaria la fel- să ne uităm la evoluţia, perfect coerentă intelectual a anticomunistului Viktor Orban, la o critică bine articulată, de pe poziţii conservatoare, a eşecului Occidentului.

În schimb, în România, adularea Occidentului şi idealizarea tuturor aspectelor sale, a fost caracteristica discursului public în primii 11-12 ani. Că vorbeam de intelectuali, românii medii, muncitori şi ţărani, România intrase în zodia cultului Occidentului.

După 2001 lucrurile au început să se schimbe. Mai întâi la nivelul unei firave elite intelectuale- nici ea convinsă cu adevărat că merită să rişte propria imagine punându-se contra curentului.

Avem câteva cărţi- care sparg consensul: nişte interviuri ale lui Alexandru Paleologu, „Adio diferenţei”, a lui Claude Karnoouh (un marxist foarte conservator), „Omul recent”, al lui Horia Patapievici, avem pe Vosganian care un timp a mizat pe un conservatorism creştin, avem efortul a două edituri- Anastasia şi Humanitas, de a pune pe masă cărţi – traduse în limba română- care stricau armonia colectivă de idealizare a Occidentului.

În sfârşit, avem un naţionalism conservator creştin care atunci când nu opune mitologiei Occidentului o mitologie traco-geto-creştină, mai are intuiţii bune.

Însă, la 25 de ani de la falimentul comunismului, în pragul falimentulului Occidentului, în România nu există încă o societate civilă deşteaptă (în sensul de „trează”, dar şi în celălalt) care să poată elabora articulat o critică şi soluţii pentru a nu încasa în plex şi noul faliment.