Confesiune

Ştiu că par de multe ori foarte agresiv ba chiar nedrept de agresiv faţă de oameni, evenimente şi lucruri.

O fac cu cea mai bună intenţie.

Scopul meu, pe aici dar şi în viaţa intelectuală, nu este să vă fiu comod. Comod fiind, vă sunt inutil şi îmi periclitez mântuirea.

Scopul meu pe aici este să nu vă las să adormiţi, să vă puneţi întrebări, să vă distrug idolii pe care- uneori chiar din instinct, încercaţi să îi construiţi.

Să nu credeţi că vreau să aveţi aceleaşi răspunsuri ca mine. Nu. Tot ce îmi doresc este să aveţi aceleaşi întrebări ca şi mine. Şi mult mai multe, chiar. Pentru că răspunsurile adorm, ne liniştesc, ne anesteziază, întrebările sunt viaţa, sunt ceea ce ne împinge mai departe.

În viaţă avem nevoie de adevăr, nu de exactităţi, avem nevoie de credinţă, nu de certitudini.

În exactităţi şi certitudini nu rămâne viaţa. Acolo e doar statistică. Şi, vorba lui Noica, trebuie să ieşim din statistică dacă vrem să însemnăm ceva.

Ah! Şi urăsc să fiu adulat. Dacă voi ajunge un „Dan Puric”- să stea unii de gura mea, atunci va trebui să fug de pe net şi să mă ascund în vreun birou de corporaţie- şi ar fi păcat şi pentru mine, şi pentru voi.

Ca să ne folosim toţi, eu trebuie să fiu un…puric. Să vă înţepe, să vă irite, dar să vă ţină treji într-o lume care arată tot mai mult ca un salon de anestezie, nu ca un spital vindecător de suflete.

Deci nu vă aşteptaţi să vă vindec – nu mă pricep. Mă pricep doar să încerc să vă ţin treji.

Ce obţin din asta?

Păi eu sunt un om comod şi păcătos, cu multe patimi, dorinţe, lene, greşeli. Dar am un talant- acela că nu pot să tac chiar şi atunci când unii îmi recomandă călduros să o fac. Talantul acesta îl pun în slujba lui Dumnezeu şi a voastră în acest amurg de lume.

Şi, ca negustorul ovrei, când Dumnezeu mă va chema la judecată, vreau să pot spune: „Da Doamne, am făcut toate păcatele alea de mi le reproşează dracul acuzator (poate şi mai multe- dar îngerul meu le-o fi ţinut ascunse de ochii dracului), însă nu am tăcut. Nu am tăcut pentru tine, într-o vreme în care suntem sfătuiţi să comunicăm fără să ne mai spunem lucruri esenţiale- pentru că „nu e bine” să mai spunem lucruri esenţiale. Cu asta vin la Tine şi, dacă crezi că e suficient, iartă-mi păcatele pentru asta. Să ştii că nu a fost uşor….”.

Şi nu. Nu e deloc uşor.

Vă mulţumesc că sunteţi aici şi că mă ajutaţi să fac şi eu ceva bun în lumea asta, dragii mei cititori :).