Marile Biserici- Biserica Catolică la nivel mondial şi Bisericile Ortodoxe la nivelul statelor naţionale unde sunt majoritare, au, după mine, o mare şi ignorată problemă.
Este problema diferenţei între numărul mare de credincioşi declaraţi şi numărul real de credincioşi reali.
Ce înţeleg prin „credincios real”?
Acel credincios care:
– îşi cunoaşte credinţa la un nivel teoretic acceptabil şi corect şi coerent dogmatic (nu poţi fi creştin ortodox sau catolic şi să crezi şi în reîncarnare sau în zodiac, în acelaşi timp);
– participă în majoritatea duminicilor şi sărbătorilor la slujbele Bisericii, are o viaţă de rugăciune cotidiană, încearcă să păstreze disciplina bisericească (posturi, rugăciune, obligaţii diverse) în viaţa de zi cu zi;
– acţionează în plan moral, social şi politic ţinând cont de valorile credinţei saie şi oricum nu în contradicţie cu ele (nu poţi creştin ortodox sau catolic şi să fii de acord cu avortul sau cu „căsătoriile” homosexuale, de exemplu.
Credincioşii reali sunt mult mai puţini decât credincioşii declaraţi. Dar sunt singurii care contează de fapt în şi pentru viaţa Bisericii. Ei sunt, de fapt, Biserica respectivă.
Însă credincioşii declaraţi sunt cei care lasă impresia unei Biserici mari şi puternice, încurajează iluzii şi împiedică de multe ori Bisericile tradiţionale să acţioneze cu claritate şi fermitate pentru apărarea Adevărului.
De asta Bisericile tradiţionale sunt mult mai greoaie în reacţii decât cele evanghelice- mult mai mici, dar cu credincioşi reali, nu declaraţi.
După părerea mea, Bisericile tradiţionale trebuie să ţină cont de credincioşii reali, să fie în centrul preocupărilor lor şi să se dedice formării lor continue.
Credincioşii declaraţi trebuie să devină subiectul prioritar al unui efort misionar, de re-evanghelizare a acestora, pentru a deveni credincioşi reali.
Bogdan DUCA 