Anticomunism

Sunt un anticomunist declarat şi asumat.

Aceasta pentru că ideologia comunistă este o inepţie în teorie şi o crimă în practică. Iar mecanismul intelectual al comunismului- cu viziunea asupra lumii pe care o crează- este nu doar fraudulos ci şi „intrisec pervers” (citat din papă).

Tot grosul inepţiilor revoluţiei culturale care face ravagii în lumea noastră occidentală sunt produse care poartă marca marxismului.

Creştin fiind, nu pot uita că cel mai mare duşman pe care l-a avut credinţa mea în secolul XX a fost tocmai comunismul.

Dar cu toate acestea nu pot accepta şi nici considera firească parodia aceasta, a anticomunismului românesc pe care îl văd în plină desfăşurare pe la noi, în fapt o victimizare (auto)justificatoare.

Ceea ce s-a numit comunismul românesc dintre 1946 şi 1989 a devenit „ţapul ispăşitor” pentru toate neputinţele valahe şi scuza perfectă pentru a ne prezenta ca un soi de orfani ce au nevoie de ajutor în faţa ţărilor din Vest.

La noi, orice se întâmplă rău are deja o explicaţie: „nişte comunişti”, „comunismul e de vină”, „mentalităţile astea comuniste”; „ne-au stricat comuniştii”.

Dacă ne asculţi văicăreala, ai crede că Holocaustul evreilor a fost un soi de vacanţă balneară, că Gulagul rusesc a fost o ieşire la ski, că Holodomorul o cură de slăbire, iar revoluţia culturală chineză un team-building prin comparaţie cu suferinţele sub comunism ale nefericitului nostru popor.

Totul este expandat până la dimensiuni de epopee nu atât pentru a condamna comunismul- paradoxal sau nu, românii sunt poporul est-european care a făcut cel mai puţin pentru a devoala mecanismele regimului comunist şi pentru a îi prezenta crimele- cât pentru a ne prezenta imaginea de victime care merită milă, compasiune, înţelegere.

Victimizarea capătă uneori dimensiuni amuzante. Avem o văicăreală generalizată pe tema decretului de limitare a avorturilor, dat de Ceauşescu, uitându-se faptul că avortul a fost considerat o crimă în România regală şi legalizarea lui este „meritul” lui Gheorghiu Dej. Deci cu alte cuvinte unii sunt supăraţi pe comunişti pentru că le-au limitat accesul la un „drept” câştigat pentru ei tot de comunişti- dreptul de a ucide prin avort.

De altfel un aspect interesant al discursului anti-comunist este acela că el este, în esenţă, unul anti-conservator.

Oamenii înţeleg prin comunism tot ceea ce nu le place. Iar democraţie este tot ceea ce le place (chiar dacă e comunist, în esenţa sa).

Un alt aspect al anti-comunismului românesc este acela că duce la idealizarea unei Românii şi unor români „de dinainte”.

Aşa avem mitul României interbelice- proiecţia unei democraţii ideale. În fapt, nimeni nu vrea să ştie- pentru că le-ar strica povestea- realitatea socială, de lumea a treia, a României interbelice.

O Românie a terorismului politic, cu asasinate în stradă, în care campaniile electorale se soldau tot timpul cu nu puţini morţi, o Românie a represiunii armate contra unei ţărănimi sub limita sărăciei (la 1907) şi contra unui proletariat lipsit de orice protecţie socială (1933) , o Românie a represiunii armate împotriva „bolşevicilor” basarabeni, sau împotriva bulgarilor din Cadrilater, o Românie în care se dizolvau partide cu două zile înainte de alegeri, e o Românie despre care nu vrem să auzim. Ce să mai vorbim de holocaustul provocat de români?

Nu. E bine să nu vorbim despre lucrurile astea. Povestea trebuie să ne spună cum o Românie frumoasă, prosperă, occidentală, cu oameni minunaţi şi buni, a fost ocupată de o hoardă estică şi stricată.

Nimic despre pactizarea întregii societăţi cu comunismul. Niciun cuvânt despre faptul că rezistenţa anticomunistă din România, oricât ar încerca unii să o umfle, a fost mai mult decât firavă. Ca şi dizidenţa.

Departe de mine gândul de a nega martiriul real al unor întregi categorii sub comunism: că au fost adversarii politici ai acestora: ţărăniştii, liberalii, legionarii şi social-democraţii impenitenţi, că au fost adversarii religioşi- catolicii şi anumite confesiuni neoprotestante, oameni din categorii sociale înstărite sau chiar comunişti căzuţi victime propriilor purgaţii ale sistemului.

Nu includ aici criminalii de război, care şi-ar fi primit pedeapsa oriunde în lume, după atrocităţile comise în al doilea război mondial. E trist că mulţi anticomunişti, unii chiar istorici buni, o fac prezentând lotul Antonescu, de exemplu, ca pe nişte victime ale comuniştilor.

Gândul meu este acela de a încerca să ieşim din logica victimizării, să ne spovedim de greşelile noastre, să reparăm ce avem de reparat, să ne lăudăm cu ce am făcut cu adevărat bun şi să ridicăm fruntea sus pentru a înfrunta problemele care ne lovesc acum.

Ca polonezii, ca cehii, ca ungurii….

Mai ales că marxismul nu a murit ci doar s-a transformat, prin succesive mutaţii genetico-ideologice chiar în ideologia în care ne aruncăm acum cu capul înainte, de….frica comunismului.