Ce afectează plagiatele? Universitatea sau neo-universitatea?

Problema sistemului neo-universitar este o problemă de înţelegere a ideii de Universitate. Universitatea este o instituţie creată în Evul Mediu, ca spaţiu protejat – inclusiv politic, prin autonomie universitară se înţelegeau atunci foarte multe- în care ideile să fie puse în dezbatere.

Nu orice idei ci ideile cu impact universal şi aplicaţie universală, acele idei care se puteau cuprinde în domeniile universitare: Artele (Filosofia), Teologia, Dreptul şi Medicina.

Universitatea îţi oferea un statut, nu o meserie. Puteai fi popă şi fără să faci teologia la Universitate, puteai fi judecător la tine în sat şi fără să fi făcut Dreptul, puteai să fii bărbier, fără să absolvi Universitatea de Medicină.

Însă Universitatea te introducea în dezbaterea de idei înaltă, te punea în rândurile elitei intelectuale a vremurilor respective.

Universitatea nu era pentru oricine. Era pentru cine era suficient de pasionat de planul ideilor ca să dedice ani de viaţă pentru a audia cursuri, a participa la dezbateri, a scrie teze şi studia chestiuni subtile.

Plecai la Universitate? Intrai într-o lume nouă, cu alte reguli, alt ritm, alte aşteptări. Spectrul sărăciei boeme, trăitul din expediente, însoţeau viaţa studenţilor Universităţii.

Biserica- cea care practic ţinea Universităţile, asigura programele sale de burse. La fel, regi, nobili, oraşe, dădeau burse sau creau facilităţi financiare pentru ca Universităţile să trăiască şi să prospere.

Univeristatea nu avea vocaţie „practică”. Nu te duceai nici măcar la Medicină ca să devii un meseriaş în ale scosului de măsele şi trepanaţiilor. Scopul tău era să înţelegi natura umană în contextul mai generos al întregii creaţii.

Ce erau Universităţile? Erau Republici ale Spiritului.

Evident, nu se înghesuia nimeni să le facă, dacă nu avea vocaţie pentru aşa ceva. Un om practic nu ar fi aruncat bani şi pierdut ani din viaţă (şi vieţile medievale erau scurte) ca să le piardă în „disputatio” pe diverse chestiuni subtile.

Dar ce e cu neo-universităţile? Acum numim facultate orice şcoală profesională post-liceală cu program de 3-4 ani.

Bacalaureaţi, licenţiaţi, magisteri şi doctori nu mai sunt titluri quasi nobiliare, care indică înălţimi intelectuale, ci ţidule de competenţe profesionale.

Asta e viaţa. Ne-am „democratizat” atât de tare încât să nu ne mire dacă în câţiva ani şi ultimele meserii meşteşugăreşti îşi vor face intrarea în neo-universitate- vom avea facultăţi de cizmărie, de croitorie, de tâmplărie.

Dar…..Universitatea reală, ca Republică a Spiritului, în splendida sa „inutilitate” practică, nu trebuie să fie lăsată să moară, îngropată de atâta vocaţie practică.

În noi formule, noi strategii- fundaţii, centre de excelenţă, proiecte- Universitatea reală va supravieţui.

Deocamdată să nu mai confundăm, rogu-vă frumos, şcolile profesionale cu grad de licenţă, master şi doctorat, cu ideea şi vocaţia Universităţii. Şi să nu comitem greşeala să credem că universul generalului Oprea şi al celor eiusdem farinae, are vreo treabă cu Universitatea. Cu neo-universitatea, da. Cu Universitatea, nu.