Cântarea sărbătorii acesteia este însă cântarea dreptului Simeon.
Acesta primise de la Dumnezeu binecuvântarea- blestem ca viaţa sa să se lungească peste limitele sale naturale, până când va vedea pe Mesia.
Viaţa sa devenise o aşteptare a lui Dumnezeu- cu tensiuni, nădejde şi deznădejde.
Când a văzut Familia lui Iisus aducând Pruncul în Templu, a ştiut că Acesta este Mesia, că Hristos a venit şi că aşteptarea lui s-a încheiat.
Atunci a rostit o rugăciune care a făcut istorie:
„Acum eliberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace. Căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; Lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău, Israel.”
Semnul sfinţeniei este atunci când nu te mai temi de moarte pentru că încrederea în Dumnezeu şi bucuria întâlnirii cu Acesta e mai puternică decât frica de moarte.
Rugăciunea lui Simeon ne arată o astfel de sfinţenie- a conştiinţei că de fapt această viaţă este robie, din care, dacă ne împăcăm cu Dumnezeu, trebuie să fim eliberaţi. Noi nu avem încredere în Libertate, închisoarea a devenit „libertatea” noastră. Ş, ce e mai grav, cu cât închisoarea e mai confortabilă, cu atât neîncrederea şi frica faţă de Libertate creşte.
Şi cu cât înaintăm în istorie, grăbindu-ne spre sfârşitul ei, tensiunea aceasta, a fricii de Libertate, creşte. Uitaţi-vă la liberalii zilelor noastre: care ajung, pe zi ce trece, mai liberticizi decât toţi tiranii din istorie, doar pentru că pentru ei „libertate” e opusul eliberării. Paradoxal doar aparent….
Bogdan DUCA 