Discutam astăzi cu cineva şi am convenit să nu scriu despre asta pe Facebook, dar nu mă pot abţine.
De ce e atât de pornită Biserica pe păcatele sexuale încât e destul de evident că duhovnicii le acordă o prioritate în faţa tuturor celorlalte?
E o tendinţă quasi-generală să se ierte uşor faptul că un om nu stă la toată slujba, la biserică, nu prea posteşte, nu are program de rugăciune zilnic, mai înjură şi îşi jigneşte aproapele…
E o iertare deplină pentru orice păcat faţă de credinţă- poţi să fii tufă de Veneţia în ceea ce priveşte propria ta credinţă- să nu ai habar dacă Iisus Hristos e Dumnezeu sau nu, să nu ai credinţă sinceră cu privire la prezenţa în Euharistie, să nu fii deloc lămurit cu Raiul şi cu Iadul. Niciun preot nu se supără prea tare. Majoritatea chiar deloc. Nici nu te întreabă de chestii din astea.
Nici cu credinţele paralele nu sunt probleme. Să crezi în zodiac, în „deschisul cărţii”, în predestinare, sunt iar chestiuni pe care duhovnicii tind să le trateze cu o superioară blândeţe.
Dar când începe discuţia despre masturbare, sex pre-conjugal şi altele de genul acesta, automat majoritatea preoţilor îşi aduc aminte de canoane străvechi şi trec la muştruluială.
Ceva de genul: ce contează dacă enoriaşul e păgân? Important e să fie n.f. şi toate celelalte se vor adăuga lui.
Fenomenul e şi mai interesant la nivel formal.
Un călugăr depune trei jurăminte: ascultare, sărăcie şi castiate. Nu o să fie niciodată dat afară din mânăstire pentru că şi-a deschis cont bancar, are proprietăţi ale sale- necedate Bisericii, are leafă sau vreo pensioară.
Însă pentru un păcat sexual, îşi poate lua bucceaua şi pleca din mânăstire în doi timpi şi trei mişcări.
Oare de ce?
Eu, recunosc, aş fi mai interesat să ştiu întâi şi întâi, dacă aş fi duhovnic: în ce crede şi cum crede cel care vine la mine, nu când s-a masturbat sau a făcut sex ultima dată.
Şi alea trebuiesc spovedite. Dar omul, ca şi peştele, de la cap se împute, nu dintre picioare….
Bogdan DUCA 
Imi permit sa va raspund eu. NU-mi aduc aminte ca vre-un apostol sa fi spus ca nu te mantuiesti fara sa stai la toata Liturghia, postesti, cunosti Scriptura pe derost samd. Imi vine insa si mie fara sa fiu preot foarte iute in minte cuvantul Ap. Pavel care spunea: „Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” Desigur nu exista pacate mari si pacate mici dar se pare ca unele dau „dependenta” atat de puternica incat nu poti scapa usor de ele si in cele din urma iti taie calea spre cer. Sau daca asta nu va multumeste sa zicem ca un om este victima unui accident si are foarte multe leziuni. Doctorul v-a incepe cu cea care ii pune viata iminent in pericol si care nu permite amanare si abia dupa aceea cu celalalte.
ApreciazăApreciază
Imi permit o parere personala. …pentru ca primul pas spre sfintire este despatimirea. Din cauza lipsei de infranare, fie in privinta mancarii, fie a poftelor trupesti, fie a altora, omul ajunge sa traiasca doar la nivelul biologic, nu se mai preocupa de cele ale sufletului. Deci pentru a ajunge la preocupare de suflet si la credinta, e nevoie de despatimire trupeasca. Abia apoi putem evolua sufleteste. In privinta pacatelor vis a vis de credinta…treburile sunt mai sensibile si nu pot fi generalizate. Unii o au, si-o asuma, o si traiesc mai mult sau mai putin, altii nu o au. E cert ca preotul o marturiseste credinta dar o primeste fiecare in functie de trezvia pe care o are. Cine e obisnuit de mic sa traiasca in impietrire sufleteasca, degeaba ii spui ca in afara intunericului nestiintei si necredintei in care se complace exista lumina, ca nu va suporta cu usurinta sa vada asta. E greu sa fii categoric si sa condamni in asemenea situatii. In schimb, luptand impotriva patimilor trupesti deschizi calea spre cele sufletesti. Nu poti sfinti un loc, decat dupa ce il cureti de ceea ce e spurcat.
ApreciazăApreciază