„De dreapta” sau „de stânga”?

Mă întreba cineva de dimineaţă dacă sunt „de dreapta” sau „de stânga”.

Prin oraş fiind, m-a bufnit singur râsul când mi-am adus aminte cât de serios tratam eu aceste probleme acum niscaiva ani.

În România e uşor să fii ” de dreapta” sau „de stânga”.

Eşti „de dreapta” pentru că nutreşti o ură sinceră şi „democratică” faţă de Ion Iliescu, dacă consideri comunismul ca fiind cel mai mare pericol pentru ţară, dacă consideri revistele 22 şi Dilema veche ca fiind presa cu care e bine să te înfăţoşezi atunci când mergi cu trenul.

Eşti „de dreapta” dacă eşti client devot al librăriilor Humanitas, nu ratezi evenimentele cu domnii Pleşu, Liiceanu şi Patapievici şi nutreşti un dispreţ suprem faţă de intelectualii „comunişti” şi „bătrâni” care nu sunt din establishment.

Eşti „de dreapta” dacă râzi la conferinţele lui Pleşu, chiar şi atunci când nu glumeşte, dar îţi muşti limba când Dan Puric face o glumă.

Eşti „de dreapta” când deplângi soarta României idiotizate de Antene şi ca atare te uiţi la Pro TV şi B1 TV.

Eşti „de dreapta” dacă crezi că nu este ideal mai nobil pentru ţara asta decât „statul de drept”, dacă confunzi „justiţia” cu „procuratura”, dacă crezi că problema României este una simplă: corupţia „endemică” (mişto cuvânt, nu? mă refer la „endemic”- te face instant mai….patapievician).

Eşti „de dreapta” dacă eşti foarte critic , în particular, la o ţigară, cu Occidentul, pentru că îşi distruge propriile rădăcini, dar care în public iei toporişca şi ajuţi şi tu la dezrădăcinare pentru că „vrei să vină ruşii? Nu se poate altfel, mă înţelegi, monşer”.

Eşti „de dreapta” atunci când prin „societate civilă” înţelegi GDS.

Eşti „de dreapta” când franţujeşti cuvintele.

Eşti „de stânga” dacă nutreşti o ură sinceră şi obsesivă faţă de Traian Băsescu şi tot ce a însemnat moştenirea sa.

Eşti „de stânga” atunci când eşti genul acela de intelectual care o studenţie întreagă ai fantazat să te bage Liiceanu şi Patapievici în seamă, dar ai descoperit că nu sunt interesaţi de tine.

Eşti „de stânga” atunci când crezi că problemele ţării se rezolvă cu o tură pe bicicletă prin capitală. Eşti „de stânga” atunci când, plin de frământări faţă de clasa muncitoare, te duci să bei o bere în Dianei (dacă eşti bucureştean).

Eşti „de stânga” dacă atunci când te plictiseşti mai pui de o acţiune „ocupaţi universitatea”, spre enervarea femeilor de serviciu din facultate.

Eşti „de stânga” dacă murdăreşti pereţii oraşelor cu mesaje de respect faţă de prostituate, pe care le numeşti „lucrătoare sexuale”.

Eşti „de stânga” dacă statusul tău cu privire la orientarea sexuală se schimbă într-un ritm de 7 ori pe săptămână cu termeni tot mai complicaţi- culminând, desigur, cu cel atotcuprinzător: „pansexual”

Eşti „de stânga” dacă combaţi neoliberalismul nemernic în timp ce lucrezi în corporaţii neoliberale. Atunci când, deşi lucrezi în monstruozităţi corporatiste care nenorocesc ţări şi economii, dai cu pet-ul în asfalt împotriva altor monstruozităţi corporatiste care nenorocesc ţări şi economii.

Eşti „de stânga” dacă trei fiare ruginite ţi se par o capodoperă de artă plastică şi un nene cu ochii tulburei de la drog care torturează vreun instrument muzical mongol sau tibetan, îţi pare un mare muzicolog.

Eşti „de stânga” dacă preferi o expoziţie de artă africană unei expoziţii de artă renascentistă.

Eşti „de stânga” dacă o iei pe englezeşte mai uşor decât pe româneşte.

Cum votezi?

Dacă „eşti de dreapta” votezi constant „contra comuniştilor”.

Dacă „eşti de stânga” te declari tot timpul trădat de PSD şi votezi cu oricine regretând că nu există partidul ăla, radical, podremos-ul ăla autohton, care să pună de o revoluţie.

Deci până la urmă ce sunt eu?

Sunt un creştin catolic, conservator, suficient de raţional să ştie că economia de piaţă este singura formulă viabilă de a aduce prosperitate materială şi de suficient de lucid ca să ştie că toate corporaţiile multinaţionale nu sunt capitalism, pesimist până la apocalipsă cu privire la mersul lucrurilor, dar dispus să fiu un spectator angajat şi vocal până la sfârşit.