Este o ispită care circulă mai ales în mediile ortodoxe (catolicii au depăşit-o încă înainte de conciliul Vatican II). E vorba de ispita conform căreia teologia şi-a cam încheiat misiunea undeva în epoca Sfinţilor Părinţi şi acum rolul teologilor este acela de arhivari şi bibliotecari ai operelor patristice.
Perioada Sfinţilor Părinţi, dacă o privim cu atenţie şi nu cu evlavioasă superficialitate- cum se face acum- ne învaţă foarte multe. Ne învaţă mai ales faptul că viaţa Bisericii depinde foarte mult de dialogul constant şi serios între Evanghelie şi filozofiile timpului, între creştini şi lumea în care trăiesc. Iar acest dialog este ceea ce numim noi acum „teologie”.
Nu există, până la sfârşitul vremurilor, moment în care teologia să îşi piardă relevanţa sau în care să îşi poată permite să ia o „pauză”.
„Pauzele” teologiei duc inevitabil la anchilozarea Bisericii. Biserica Catolică s-a anchilozat după ce teologia devenise o scolastică de manual, după contra-reformă.
Bisericile Ortodoxe sunt anchilozate, după ce rolul teologiei a fost rezumat la predarea religiei în şcoli profesionale de formare a personalului clerical- cum sunt facultăţile de teologie ortodoxă actuale.
Redescoperirea Sfinţilor Părinţi trebuie să fie un stimul pentru a le urma pilda, nu pentru a ne bloca în formele pe care le luase în teologia în vremea lor.
Ei au dialogat, au polemizat, au empatizat, au influenţat şi s-au lăsat influenţaţi de filosofiile, ştiinţele, cultura vremurilor lor- făcând mai ales celor vremuri şi acelor civilizaţii, accesibilă Evanghelia, în litera şi duhul său.
Aşa trebuie să facem şi noi. Avem obligaţia să ţinem seama şi să dialogăm cu filozofiile şi ideologiile vremurilor noastre. Evanghelia îşi păstrează relevanţa pentru lumea contemporană doar dacă intră în dialog cu ea.
În general, creştinii practicanţi riscă să cadă într-o ispită foarte anti-creştină: aceea a autosuficienţei. Ghettoizarea liturgică şi parohială se face prin proclamarea autosuficienţei din rugăciunea fariseului: „ce bine că nu suntem ca ceilalţi”. Iar dialogul cu celălalt se face tot de pe poziţii fariseice: o boscorodeală, într-un limbaj arhaic şi comic pentru omul contemporan, ce vine din secolele XI-XII, în care forma a înghiţit şi se pare că a şi digerat fondul.
Fondul este acela că Evanghelia trebuie propusă tuturor oamenilor şi tuturor timpurilor, dintr-o singură motivaţie: dragostea faţă de aproapele.
Şi nu, nu oamenii trebuie să vină în biserici ca să asculte oferta Evangheliei ci noi, cei din biserici, trebuie să ieşim cu oferta Evangheliei spre lume.
Teologia este forma consacrată a acestei ieşiri dialogale spre lume. Iar teologia trebuie să vorbească cu lumea de azi, nu cu cea din Imperiul Bizantin sau din societăţile medievale. Trebuie să dialogăm cu Zizek, nu cu Celsus, cu feministele nu cu Hypathia, dar şi să ne confruntăm cu probleme majore, uriaşe, cum ar fi în morală găsirea echilibrului între fundătura moralismului kantian şi haosul relativismului moral postmodern.
Sunt atâtea de făcut şi dacă nu le vom face, se va considera că ne-am irosit talanţii. Mai ales noi, cei ce am făcut teologie.
Foarte interesant este următorul aspect: teologiile primelor veacuri au fost accentuat teoretice şi mistice. Acum teologiile, ca să fie relevante şi revelante pentru omul contemporan, trebuie să fie politice şi sociale.
Bogdan DUCA 
Citat din
PREDICA PĂRINTELUI CLEOPA,DIN DUMINICA DE DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI !
http://mariaghiorghiu.blogspot.ca/2016/01/predica-parintelui-cleopadin-duminica.html
Cuvîntul lui Dumnezeu aduce mare fericire celor ce îl ascultă şi îl pun în practică.
Altfel, cuvîntul Evangheliei ne aduce osîndă în loc de mîntuire.
Dar, fraţii mei creştini,
cine sînt datori să predice cuvîntul lui Dumnezeu în Biserica ortodoxă?
Numai slujitorii Bisericii, adică episcopii, preoţii şi diaconii hirotoniţi canonic au puterea şi dreptul să predice Evanghelia lui Hristos.
Mirenii, în cazuri speciale, pot deveni misionari, ca ajutori ai clericilor, numai cu binecuvîntarea ierarhilor respectivi.
Aşadar, nimeni din clerici şi laici nu pot predica cuvîntul lui Dumnezeu dacă nu vor fi trimişi la această misiune cu aprobarea Bisericii.
Marele Apostol Pavel adevereşte acest lucru, zicînd:
Cum vor propovădui de nu vor fi trimişi (Romani 10, 15).
Numai sectele rupte de Biserică au căzut cu totul în extrema opusă, dînd totală libertate laicilor să predice cuvîntul lui Dumnezeu fără a fi trimişi şi să explice Sfînta Scriptură după mintea lor.
De aceea, astăzi, lumea s-a umplut de erezii şi secte căci toate acestea predică cuvîntul Sfintei Scripturi, nu după înţelesul cel adevărat explicat de Sfinţii Părinţi, ci după minţile lor rătăcite, stăpînite de mîndrie.
Nu putem tăgădui că au fost în Biserică şi misionari laici, în primele secole, care au predicat cuvîntul lui Dumnezeu şi care nu au fost nici preoţi, nici episcopi.
Aşa au fost marii misionari şi apologeţi creştini, oameni învăţaţi care au apărat cauza creştinismului în faţa împăraţilor şi filosofilor păgîni, din secolele II-III, începînd cu Ţuadrat, pe care Eusebiu, istoricul bisericesc, îl numeşte „părintele apologeticei”, între anii 125-126.
Apoi a fost Aristide de Atena, între anii 125-130.
Apoi Ariston de Pella, cel mai vechi apărător în scris al creştinismului contra iudeilor, pe la 134-135.
Alţi apologeţi de mare renume au fost: Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful (anii 140-170); Taţian Asirianul, către anul 170; filosoful Hermia, care a trăit la mijlocul secolului al II-lea; Atenagora, filosoful creştin din Atena (170); Minucius Felix la începutul secolului al III-lea; Tertulian din Cartagina, între anii 160-240, şi alţii.
Toţi aceşti mari apologeţi creştini şi misionari de mare seamă ai Bisericii lui Hristos au fost mireni, dar fiind foarte învăţaţi au contribuit mult la propovăduirea Evangheliei şi la apărarea dreptei credinţe apostolice.
Aşadar, fraţii mei, vedem că încă de la început Biserica lui Hristos a avut şi misionari laici care au predicat cuvîntul lui Dumnezeu înaintea împăraţilor şi a filosofilor şi au apărat creştinismul cu preţul vieţii lor, cum a fost Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful.
Însă aceştia au fost foarte bine orientaţi în adevărul dreptei credinţe şi de aceea au adus mare folos Bisericii lui Hristos prin învăţăturile lor cele luminate şi pătrunse de lumina adevărului.
Care erau condiţiile principale ce se cereau misionarilor laici care apărau dreapta credinţă?
Prima condiţie a misionarilor laici în Biserica dreptmăritoare era ca cel trimis să predice cuvîntul lui Dumnezeu să fie un creştin verificat, evlavios, cu viaţa curată şi să cunoască bine dogmele credinţei Ortodoxe, deoarece dogmele sînt orientate după Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură şi după Sfînta Tradiţie a Bisericii lui Hristos.
Apoi, să cunoască bine Sfintele Canoane apostoleşti, ale celor şapte Sinoade Ecumenice şi cele ale Sfinţilor Părinţi, deoarece Sfintele Canoane sînt norme ce rînduiesc şi reglementează viaţa Bisericii ca organism special ce conduce pe credincioşi pe calea mîntuirii.
Apoi, cei ce predicau cuvîntul lui Dumnezeu dintre creştinii mireni erau întotdeauna sub ascultarea Bisericii, fiind trimişi, controlaţi şi subordonaţi ierarhilor în eparhia cărora acţionau.
Fără respectarea acestor condiţii principale şi obligatorii, misionarii laici care lucrau în afara Bisericii de multe ori contribuiau la crearea de secte şi eresuri, dezbinînd unitatea apostolică a Bisericii lui Hristos.
Datoria principală a propovăduirii Evangheliei lui Hristos cade însă în sarcina păstorilor Bisericii, adică a episcopilor şi a preoţilor. Mai puţin în sarcina diaconilor şi a călugărilor care ajută şi ei la propovăduirea cuvîntului, însă în chip secundar.
Primul care a propovăduit Sfînta Evanghelie în lume a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos.
Tocmai de aceea a venit pe pămînt şi se cheamă Cuvînt, căci a vestit tuturor oamenilor prin cuvînt Evanghelia mîntuirii, a întemeiat Biserica şi cele şapte Taine, şi şi-a dat viaţa pe Cruce ca să răscumpere lumea din robia morţii, a necredinţei şi a osîndei.
Apoi, înălţîndu-Se la cer de-a dreapta Tatălui, a încredinţat datoria propovăduirii Cuvîntului lui Dumnezeu celor doisprezece Apostoli mari şi celor şaptezeci de apostoli, numiţi mici, cărora le-a poruncit, zicînd: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă… (Matei 28, 19-20).
Apostolii sînt cei dintîi propovăduitori ai cuvîntului lui Dumnezeu în Legea Harului.
Ei au hirotonit primii preoţi şi episcopi, pe care i-au rînduit peste tot să păstorească turma lui Hristos. Iar prin episcopi, harul s-a transmis prin rugăciune şi punerea mîinilor, pînă astăzi şi cît va fi lumea.
==============================================================
http://www.familiaortodoxa.ro/2011/11/08/despre-misionarismul-si-cultul-ortodox-un-raspuns-ortodox-la-nedumeririle-protestantilor/
Monahul Gherontie (Nica)
După „Πάντα τα έθνη”, periodic misionar, nr.116, oct.-nov. 2010
Articol apărut în nr. 28 din revista “Familia Ortodoxă”
„… termenul „misionarism” nu exprimă duhul Bisericii Ortodoxe. Îl folosim făcând un pogorământ, deoarece s-a consacrat pe scară largă. În locul lui preferăm termenul „mărturie”[1]. Cuvântul „misionarism” este un produs al teologiei apusene, de aceea nici nu se găseşte în Sfânta Scriptură, în timp ce cuvântul „mărturie” este întâlnit adesea. Propovăduirea Evangheliei nu înseamnă să spun cuvinte frumoase despre Hristos, ci să dau zilnic mărturie despre Hristos prin cuvintele, prin tăcerea mea, prin faptele şi exemplul meu personal.
„…Noi, în Biserica Ortodoxă, socotim prozelitismul un mare păcat, deoarece nu cinsteşte libertatea omului. Se calcă în picioare acest dar al libertăţii omului, îi subminează şi limitează personalitatea. Prozelitism înseamnă că impun altuia crezul meu, prin mijloace mai mult sau mai puţin permise, în timp ce mărturia despre Hristos înseamnă aceasta: să mă nevoiesc a trăi după poruncile lui Hristos şi, prin cuvintele şi viaţa mea, să reactualizez acel „vino şi vezi” (Io. 1:46) al Apostolului Filip…”
„În Biserica Ortodoxă, slujitorii nu sunt de la sine chemaţi (αυτόκλητοι), ci chemaţi de altcineva (ετερόκλητοι). Altfel spus, nu hotărăşte cineva singur, de capul lui, să lucreze ca misionar, ci Biserica îl trimite. Ascultarea de Biserică este singura cale mântuitoare….”
„Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă, urmând predaniei apostolilor, pune viaţa liturgică înaintea predicii.
Acest fapt se poate observa dacă cineva cercetează adunarea ortodocşilor din biserici şi, respectiv, o casă de rugăciune protestantă. În bisericile ortodoxe se pune accentul pe slujbe, pe închinarea la Dumnezeu şi pe rugăciune, pe când la protestanţi pe predică.”
ApreciazăApreciază
tocmai ai administrat un sah mat bogdanelului
ApreciazăApreciază
Reblogged this on radupopescublog.
ApreciazăApreciază