Ritul bizantin

Am senzaţia că mulţi nu au înţeles că scopul ritului bizantin este să te scoată din ţâţâni, să te oblige să nu te simţi bine, în sensul în care te simţi tu bine, să nu îţi menajeze „sufleţelul”.

Icoanele sunt icoane doar dacă sunt URÂTE, adică zguduie simţul tău estetic comun. Psaltica nu „merge la suflet” ci pune urechea în faţa unor ritmuri din altă lume decât a ta- deşi, e drept, şcoala de psaltică românească e departe de ce fac grecii sau….sârbii.

Şi în scaune, nu stai ca în bancă, ci stai pe jilţuri înalte şi incomode care te obligă să fii în acelaşi timp în comuniune şi în rugăciune.

Slujbele sunt infernal de lungi- ca să testeze răbdarea şi să scoată untul din tine- nu să te lase vrăjit de o cântare şi apoi să te piardă în cine ştie ce sentimentalism, după o oră….

Ritul bizantin are o misiune- nu atât să înţelegi textele, nici să îţi fie menajate sentimentalismele religioase ci să te scoată- fie şi pentru 5 minute într-o slujbă de două ore- din lume, din sistemul acesta de lucruri, pentru a te face să preguşti o firmitură dintr-un alt tip de logică, de estetică, de sensibilitate.

Eu am pregustat lumea asta de câteva ori în viaţa mea şi de atunci am nostalgia gustului ei în sufletul, mintea, urechile, ochii şi nasul meu.