Am o polemică cu nişte prieteni pe tema secularizării- însă subiectul este, cred eu, mult prea important ca să nu merite măcar o postare separată.
În primul rând trebuie spus de la bun început că vorbind de secularism, folosim un concept fals, lunecos, care nu se bucură- ca majoritatea conceptelor la modă acum- de o definiţie clară, unanim acceptată.
Însă putem surprinde, în linii mari ce se înţelege prin secularism: pretenţia că Statul, într-o democraţie, poate să fie neutru religios, iar religia în societate să fie privită ca un fenomen privat şi descurajată în acţiunile şi manifestările sale publice.
Ambele idei sunt utopice.
Statul nu poate fi neutru religios deşi poate şi ideal e bine să fie neutru confesional- în sensul în care nu trebuie să favorizeze o confesiune în detrimentul alteia.
Însă un stat neutru religios este un stat esenţialmente nedemocratic. Pentru că într-o democraţie (fie că e reprezentativă, fie că e directă) cetăţenii sunt chemaţi să îşi spună părerea şi să trimită reprezentanţi după chipul şi asemănarea lor în forurile reprezentative.
Aceasta înseamnă că cetăţenii trimit, inevitabil, oameni cu valori morale şi religioase ca ale lor.
De asemenea Statul modern este chemat să legifereze pe nenumărate chestiuni care ţin de domeniul sentimentelor şi sensibilităţii religioase- de la chestiunea hard a avortului şi a căsătoriilor homosexuale, până la chestiunile mai blajine, ale protejării patrimoniului naţional, care, în cele mai multe cazuri, este unul religios.
De asemenea, pretenţia „privatizării religiei”, scoaterii sale din sfera publică este o proiecţie ideologică. Religiile sunt chiar prin natura lor forme publice de asociere , în care valori comune, sociale, au prioritate.
O religie nu poate să iasă din sfera publică pentru că ea este…sferă publică.
Unul din prietenii cu care polemizam, afirma că secularismul e totuşi prevăzut şi dorit de Hristos:
„”Dati Cezarului cele ce sunt ale cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. „Imparatia Mea nu este din lumea aceasta.” „Cine scoate sabia de sabie va pieri”. Mai pot aduce si alte citate in sprijinul secularismului dar ma opresc aici.”
Toate aceste versete sunt, în ele însele, versete capcană, ce trebuiesc citite în contextul lor pentru a fi înţelese.
Când Hristos spune că trebuie să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, o spune fiind provocat într-o polemică, care putea să îl coste chiar capul- un alt răspuns decât acesta putea să fie interpretat ca îndemn la răscoală.
Răspunsul său este viclean şi clar: trebuie să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Dar dacă Cezarul ne cere partea lui Dumnezeu, atunci conflictul este inevitabil.
Creştinii au cunoscut, imediat după Hristos, ce înseamnă să te confrunţi cu Cezarul care nu se limitează la a cere taxe, respectarea legilor publice şi menţinerea păcii sociale.
Cu atât mai mult acum, când statul se pretinde legiuitor în chestiuni de etică, este dificil, dacă nu chiar imposibil să ne supunem necritic Cezarului.
Hristos mai spune că Împărăţia Sa nu este din lumea aceasta. Dar acest mesaj nu este decât o confirmare a aşteptării eshatologice pe care o avem toţi creştinii- că trebuie să vină Împărăţia Lui, nu un îndemn pentru noi să fim inactivi şi neutri din punct de vedere social.
Din contră, avem o grămadă de responsabilităţi- toate publice- cum ar fi propovăduirea Evangheliei şi cultivarea faptelor bune, care se fac în societate şi pentru societate, nu în discreţia alcovului.
Dar să revenim la secularism- acesta este un fenomen modern, ce se trage, categoric, din Creştinism. Este o tumoră apărută în corpul civilizaţiei creştine şi care se hrăneşte din aceasta.
El apare odată cu Iluminismul şi efortul ideologic al acestui curent de a se elibera de Biserică şi a întemeia o societate bazată pe nişte valori universale.
Aceste valori, pe care iluminiştii le considerau ca fiind universale, erau doar….universal creştine. Şi de multe ori doar „universale” pentru saloanele burghez-artistocratic-intelectuale pe care le frecventau.
Astfel s-au născut multe din balivernele pe care care acum le luăm de bune, ca morala autonomă care se bazează pe o lege morală ce ar fi (cum? unde? În splină? în uretră?) în om, cum ar fi necesitatea ca omul să aspire spre virtuţi ca libertatea, egalitatea şi fraternitatea- deşi o observaţie superficială ne-ar indica repejor că libertatea şi egalitatea nu prea încap sub aceeaşi pălărie, de exemplu.
Sau ideea, care a făcut ravagii până de curând, că oamenii nu au dorinţă mai mare decât să trăiască în democraţii liberale. Sau credinţa că umanitatea aleargă, inevitabil, din bine spre mai bine.
Secularismul aici apare- în această credinţă că religiile sunt inutile, din moment ce omul are în sine toate pornirile spre a fi mai bun şi mai minunat.
Însă iluminismul a eşuat lamentabil: de la ghilotina iacobină, la comunism, nazism şi relativismul moral care ucide acum copii sub pretextul naiv al…contracepţiei.
Iluzia universalităţiii valorilor iluministe a fost zdrobită de denumărate ori în istorie, însă ideologia a bătut, se pare, raţinea. Tot timpul vinovaţi au fost „alţii”.
Biserica a condamnat cu fermitate tot acest delir născut din Iluminism, însă forţa ideologică a acestuia nu a putut fi înfrântă, întreaga civilizaţie occidentală, aşa cum o vedem acum, fiind construită pe temeliile utopiilor iluministe.
Creştinismul a fost înfrânt în această confruntare iar noua lume- postcreştină şi secularistă- îşi trăieşte singură ieşirea din vis.
Acesta este postmodernismul- ieşirea din visul iluminist. Trezirea după moartea ideologiilor dar şi refuzul de a accepta întoarcerea la credinţa creştină.
Priviţi reacţiile de după atentatele teroriste- că sunt cele de azi, sau celelalte de dinainte. Se repetă, practic aceeaşi schemă: uimire, revoltă apoi….. refuzul realităţii. Şi aici identific trei aspecte:
Islamul nu poate să fie de vină- de ce nu? Nu pentru că ar exista vreo simpatie faţă de Islam, particulară, ci pentru că a recunoaşte că Islamul este de vină, înseamnă a recunoaşte că valorile universale ale tale nu sunt chiar universale. Înseamnă a accepta evidenţa că 2 miliarde de oameni- o treime din populaţia lumii, nu vibrează la aceleaşi dorinţe iluministe.
Vinovatul este tot timpul reacţiunea. De la iluminişti încoace ştim – şi toate ideologiile au dezvoltat aspectul acesta, ducându-l până la absurd, uneori- există duşmani interni, forţe retrograde care se opun inevitabilului progres civilizaţional.
Acestea şi numai acestea sunt responsabile de radicalizarea unor oameni în esenţă buni, cu legi morale ferme, dar care, orbiţi de ură, sărăcie, neputinţă, iată că devin fundamentalişti.
Concret? CIne sunt aceşti duşmani? Păi pentru iluminiştii de stânga sunt capitaliştii lacomi. Pentru iluminişti de dreapta sunt….ruşii. Pentru iluminiştii naţionalişti sunt….evreii.
Soluţia este dialogul pentru că, nu e aşa? musulmanii sunt ca şi noi, mobilaţi şi motivaţi de aceleaşi valori, aspiraţii şi moralitate universală. Deci, raţional, e inevitabil să nu ajungem la un acord care să depăşească ceea ce ne separă.
Şi aşa trăim într-un delir care degradează pe zi ce trece libertăţile civice ale tuturor, care îngroapă orice perspectivă senină pentru viitor şi care menţin lumea în haosul de drog al utopiilor ideologice.
Iar secularismul, ca să revenim la el, este cel mai periculos pentru că împiedică tocmai coagularea soluţiei: vindecarea societăţii prin Evanghelia lui Hristos, ieşirea din utopie şi confruntarea cinstită şi cavalerească cu Islamul şi oricine ne-ar mai putea provoca.
Bogdan DUCA 
Reblogged this on radupopescublog.
ApreciazăApreciază
Va rog sa ma scuzati, cred ca ceva nu este in regula cu acest pasaj:
„Când Hristos spune că trebuie să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, o spune fiind provocat într-o polemică, care putea să îl coste chiar capul- un alt răspuns decât acesta putea să fie interpretat ca îndemn la răscoală.
Răspunsul său este viclean şi clar: trebuie să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”
–––––––––––––
Iata de ce”
1. Viclenia este o trasatura atasata intentiei de a face rau, ceea ce nu este de la Iisus.
Siretenia este asemanatoare dar urmareste auto-protectia, atasata instinctelor.
irea vicleniei face parte din inselare, ceea ce nu s-a intamplat, dimpotriva a fost clarificata problema „drahmei” care avea chipul Cezarului stantat pe ea – deci este a Cezarului.
Lamurire si nu subterfugiu, smecherie…
2. Cum ar fi putut „sa-l coste capul” …?
Pe Dumnezeu intrupat nu avea cum sa-L omoare cineva inainte de a fi fost implinite toate conditiile profetite.
Eu atat inteleg: „ar fi putut” este doar ceea „s-a putut” deja, adica nu Si-a pierdut capul fiindca nu se putea pierde capul in cazul Sau si nu numai.
Daca nu gresesc, nu Se afla in fata unei amenintari ci a unei solicitari de clarificare…
Oricum, nu are sustinere semantica expresia „ar fi putut” (exprimare post factum) ci doar „s-ar putea” – (ipostaza anterioara faptelor) doar citandu-se spusele/gandurile persoanei aflate in fata alegerii, deciziei.
Asa inteleg eu si sper ca nu alta a fost intentia (poate grabit asezata in text) mentionarii.
Un fel de „daca n-ar fi, nu s-ar povesti…”, nu-i asa?
ApreciazăApreciază