În seara aceasta, cea mai mare parte a Creștinătății serbează Învierea Domnului- centrul credinței noastre.
E tot mai greu să fii creștin în vremurile noastre. E greu din pricina lumii în care trăim- care descurajează până la opoziție fățișă credința creștină. E greu și din pricina ispitirilor și inadecvărilor din interiorul Bisericilor și confesiunilor creștine, toate parcă lipsite de elan, oscilând între apostazie- prin dorința de a fi ”ca lumea” nu asemenea lui Hristos, și idolatrie- anchilozarea în forme fără fond, încremenirea într-un trecut puternic idealizat și mitologizat.
Soluția este, cred eu, întoarcerea la credință, reconvertirea prin re-evanghelizare.
Soluția este să ne întoarcem la o credință spontană, sinceră și rațională, așa cum o aveau și Apostolii. O credință care nu se fundamentează pe miracole, ci pe coerența Evangheliei lui Hristos, credință în care nu vorbim de ”miracolul Învierii” ci de firescul ei.
Hristos a înviat. Era firesc să se întâmple astfel. Problema este însă la noi: ce se întâmplă cu noi?
Ne apropiem sincer, rațional și iubitor de Hristos cel Înviat? Citim Evangheliile? Scriptura în întregul ei?
Cum ne raportăm la Biserică? Ca la o familie sau ca la un idol? Sau, ca majoritatea, ca la o instituție prestatoare de servicii magico-liturgice?
Hristos a înviat dar Creștinismul e în agonie.
E în agonie pentru că mulți din cei care se declară creștini nu mai cred cu adevărat în Evanghelie. Dar e în agonie și pentru că mulți din cei care cred, o fac într-un mod idolatru, ca sclavi, nu ca oameni liberi.
Voi vorbi acum doar despre a doua categorie.
Dumnezeu ne-a adus, în Hristos, libertatea.
Dar în loc să avem curajul lui Iacov, care a sfidat pe Dumnezeu și tradiția, cucerindu-și dreptul de a fi părintele poporului lui Dumnezeu, majoritatea creștinilor practicanți suntem niște sclavi ai formelor, idolatri ai insttuțiilor și zidurilor și nu fii ai lui Dumnezeu. Deși spunem ”Tatăl nostru…”, noi nu preferăm să ne considerăm ca atare ci ne blocăm în formalisme, în ”ascultări” stranii și înrobitoare.
Cum vrem să învie Creștinismul în sufletele creștinilor nepracticanți, dar și în sufletele tuturor oamenilor, dacă credința noastră este una contra Învierii, e una de sclav, nu de fiu?
Ah, cât mi-aș dori ca, mai ales în bisericile ortodoxe, începând din noaptea Învierii, oamenii să se ducă la preoții lor și să le pretindă împărtășania, nu să accepte ”legături” și ”ascultări” care îi țin departe de Hristos dar aproape de cine știe ce guru, ayattolah sau duhovnic….
Nu o să se întâmple. Poate pentru că de fapt credința noastră trebuie să moară ca să poată învia,
Însă Hristos a înviat! Și vom învia și noi, cândva….
Bogdan DUCA 
Reblogged this on radupopescublog.
ApreciazăApreciază
… sint aproape de soc! – un alt hristos invie in ograda ereziilor??? – nu are cum sa fie IISUS HRISTOS.
NU CRED CA ESTE CUVIINCIOS CI ESTE BATJOCORITA TAINA INVIERII, PRIN ASTFEL DE amalgam politic:
„cea mai mare parte a Creștinătății” – se intelege tocmai cea care a comemorat … uciderea Lui Iisus … dar tocmai aceasta „parte” mare ca numar… este anatema, in afara Bisericii lui Hristos.
Pentru Apus, zeul viu este Papa, Dumnezeu s-a „retras” dupa ce a facut o treaba incompleta si imperfectga – dupa cum arata auto-proclamatul vicar – mandatarul stapanului mort, „morto definitivo”.
Doar nu confundam papismul – cu toate ereziile lepadariide Hristos si „nemultumitii” fata de autoritatea Papei, adic sectele – inclusiv cea anglicana… cu Crestinismul!
A considera scenariul, decorurile, textele si elucubratiile umanist-rationaliste drept credinta in Iisus Hristos este nu doar jalnic ci hula contra Sfantului Duh.
Sa-i ajutam spunandu-le ca se mai pot intoarce la Deapta credinta, … sa se lepede de Satana, sa se boteze si sa marturiseasca credinta in Sfanta Treime, conform traditiei.
–––––
Nu-ti trebuie multa scoala sa te „prinzi” dar nici multa scoala nu poate orbi (sa nu spun… „prosti”) pe toata lumea.
ApreciazăApreciază