Paștile evreiesc este o sărbătoare în mai mare măsură politică decât teologică.
Este sărbătoarea amintirii eliberării poporului evreu din robia egipteană și a nașterii unicului popor care se poate numi îndreptățit, ”poporul lui Dumnezeu”.
Biblia, dacă ne raportăm la ea (iar creștinii ar trebui, categoric, să o facă) ne spune explicit că națiile sunt consecință a păcatului și nu voie a lui Dumnezeu.
Poporul evreu este însă aparte- instrumentul mântuirii într-o istorie care, printr-o succesiune de căderi, se îndepărta tot mai mult de voia lui Dumnezeu.
Iar poporul evreu se concepe prin Avraam, Isaac și Iacov și prietenia lor curajoasă cu Dumnezeu. Căci niciunul din cei trei Patriarhi biblici nu e vreun ”cuminte”, vreun submisiv care să nu chestioneze voia Domnului.
Însă nașterea poporului evreu este una politică- prin travaliul robiei egiptene și negocierea (nu lupta, ci negocierea- caracteristica fundamentală a politicii, între liderii evrei (Dumnezeu fiind principalul lider, și faraonul egiptean).
Iar apa Mării Roșii, prin care acum peste 3700 de ani au trecut evreii, este apa botezului singurei națiuni prin care Dumnezeu a lucrat și lucrează pentru mântuirea neamurilor.
Dar mai e nevoie de națiuni? Mai e nevoie de Israel?
Dacă Creștinismul ar fi reușit să se impună cu adevărat în societate, nu ar mai fi fost deloc nevoie de ele. Pentru că ambiția Creștinismului este tocmai aceea de a scoate oamenii din păcat, inclusiv din păcatul ghettoizării etnice, pentru a îi duce la conștiința mistică și socială, că sunt copii ai lui Dumnezeu, popor al lui Israel.
De aceea Biserica nu poate fi înțeleasă ca un opus al Israelului ci doar în relația, inevitabil tensionată, dar de familie, între fratele mai mare și fiul risipitor, din pilda Mântuitorului, care doar profețea în acea pildă, dilemele interne ale primelor comunități creștine.
Însă Creștinismul nu a reușit să impună această conștiință a sa, imperială. Iar dușmanii credinței creștine au lovit Biserica tocmai în acest aspect: înfrângerea Creștinismului coincide cu nașterea și afirmarea națiunilor.
Naționalismele însă mai au un numitor comun: antisemitismul. Și nu întâmplător- pentru că antisemitismul e de fapt expresia frustrării că nicio națiune ce se declară ”creștină” nu se poate revendica de la Biblie, ca „popor ales” deși în fapt naționaliștii nu își doresc altceva decât să fie recunoscuți și proclamați ca fiind și ei un soi de ”Israel”.
De aici toată patologia teologică a naționalismului- ignorarea Vechiului Testament, absolutizarea criticilor aduse de Mântuitorul fariseilor și saducheilor, slalom printre fragmentele neotestamentare, dar și apariția unor mitologii cu ”Biserici naționale”, ”Catedrale ale mântuirii neamului”; ideea de ”Hristos al Europei”, aroganțe care au bântuit mai agresiv sau mai moderat, toate națiunile declarate creștine,
În tot acest timp, Israelul încetează să mai fie o realitate politică, devenind una exclusiv teologică. Până la apariția sionismului ca mișcare politică, Israelul este doar acel memento biblic, din aproape fiecare oraș creștin- căci aproape peste tot puteai da de diaspora evreiască, care ar fi trebuit să îndemne la reflecție Biserica.
Holocaustul- eveniment fără precedent și doar expresia supremă (din păcate nu și finală) a antisemitismului, este noua robie egipteană, menită să renască Israelul ca expresie politică. Și așa apare statul Israel.
Remarc la mulți creștini faptul că văd în statul Israel orice, numai confirmarea propriei lor credințe, nu. Statul Israel, este dovada vie a faptului că Dumnezeu e viu în istorie.
Revenirea, după 1900 de ani, a evreilor în pământul dăruit lor de însuși Dumnezeu (actul de proprietate fiind chiar Biblia, domnilor antisemiți creștini 😉 ), faptul că acel colț de deșert, unul din puținele locuri din Orientul mijlociu în care nu găsim nici petrol, nici gaze naturale, a devenit una din cele mai prospere țări ale lumii, faptul că deși nu are niciun prieten, Israelul a ieșit triumfător din toate multele sale războaie de după 1948, sunt confirmări ale faptului că Dumnezeu e viu în istorie, nu în cărți.
Israelul odată adunat acasă trebuie să își lămurească propria credință- așteptarea mesianică. Creștinii, frații lor, mai mici ca vârstă, mai mari numeric, ar trebui să îi ajute în acest sens.
Însă pe de altă parte, eșecul Creștinismului nu e mic, ba e chiar de proporții apocaliptice. De la umanismul ieftin profesat tot mai mult de Creștinismul apusean, la Creștinismul superstițios și semidoct răsăritean, drama internă a Creștinismului este una singură: nu revine acasă, acel casă fiind Dumnezeul Bibliei, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, nu dumnezeul metafizicii sau idolii superstiției, care deturnează pe majoritatea creștinilor de acum.
Ce va fi? O să aflăm, stați liniștiți 😉
Bogdan DUCA 
Dupa citire am inteles ca este un eseu [doar] politico filozofic ce pare scris de un antic (grec?) sculat din morti – pagan, desigur.
Esecul Crestinismului nu „fiinteaza” – este esecul fiecarui om care nu-L urmeaza pe Iisus Heistos, cu atat mai mult al unuia botezat, si mai trist daca este (sau era) roman.
Nu pentru ca „natiile” ar fi altceva decat o re-definire a populatiei „intramplate” pe un teritoriu – neamurile inseamna altceva… dar nu doresc sa polemizez.
Cat despre „antisemitism” si statul Israel – semitic este insul apartinana BIOLOGIC 9legatura de sange „tata-fiu”) unei semintii, adica unui trib adica unui „miez” din care se dezvolta poporul, toti indivizii fiind „de acelasi neam”.
Cei care au format statul Israel prin „intoarcere” … nu s-au intors, au venit.
Plecand din nordul Marii Caspice, din khazaria gata convertiti la cultul mozaic.
Deci – nici o legatura de sange, nici un fel de „neam” al lui Israel, nci o semintie.
Ne-agreerea prezentei si actiunilor lor nu are nimic cu anti-semitism.
Antisemitism este ce au practicat ei si rudele lor in toate tarile unde tot ei au exportat „revolutii” si au finantat lovituri de stat si razboaiele mondiale.
Asa ca, oricat mi-ar fi de drag sa citesc articole elaborate, minima decenta obliga la studiul istoriei inainte de a citi eseurile mascate Mew Age despre cum „trebuie”… „vazuta”… realitatea!
–––
Ca reciproca, inversand vorbele lui Tutea: „venind de nicaieri si mergand catre nicaier…. este ….. (vedeti citatul) …. cel care traieste fara de Dumnezeu”
ApreciazăApreciază
Scuzati – o clarificare, daca se poate:
„Iar apa Mării Roșii, prin care acum peste 3700 de ani au trecut evreii, este apa botezului singurei națiuni prin care Dumnezeu a lucrat și lucrează pentru mântuirea neamurilor”
Ce sa insemne?
1. Ca „taierea imprejur” (4000 de ani) a fost inlocuita de „apa botezului” din Marea Rosie (acum 3260 de ani) ?
2. Ca s-ar fi botezat ca sa se … crestineze dupa 1250 de ani?
–––––-
Apa s-a dat deoparte, nici un fugar nu a fost udat – ce fel de „botez” cu apa ar fi acesta?
Mozaicii nici macar nu boteaza – circumcizia baietilor este implinirea legamantului, nu botez care are alta semnificatie…
3. Mantuirea eset cunoscut ca se poate dobandi INDIVIDUAL…. iar separat de judecata particulara se judeca si neamul prin credinta si fapta celor de aceeasi inrrudire de sange – neamul.
Asa „spune” Orodoxia – este in alta parte (nu intre rataciri filozofice ori inspiratii anti-hristice) vreo afirmatie care are baza in Crestinism?
Desigur, cel ne-ratacit si ne-formal, cum procedeaza fraudulos papistasii si sectele care nu-l „inghiteau” pe tiran, adica pe Papa…
ApreciazăApreciază
Reblogged this on radupopescublog.
ApreciazăApreciază