Democraţie şi etică

Ştiu, e Săptămâna Mare, dar asta nu e o postare atât despre politică cât despre un pericol: uciderea democraţiei în numele unor principii zis morale- felul clasic de a se instaura al dictaturilor.

Zilele trecute, preşedintele României, Klaus Iohannis, l-a sunat pe liderul principalului partid de opoziţie solicitându-i demisia de la conducerea acelui partid pe motiv că a fost condamnat definitiv, cu suspendare, într-un proces penal.

Un preşedinte absent din toate marile dezbateri ale societăţii româneşti, un preşedinte care a păstrat tăcerea atunci când trebuia să vorbească, un preşedinte ce tocmai a pierdut o casă obţinută ilegal, devine instanţă morală şi solicită demisia ….preşedintelui unui partid din opoziţia parlamentară. Un astfel de gest ar fi fost aspru sancţionat în orice democraţie din lume. Şi evident că ar fi trebuit sancţionat şi în România, ca o ingerinţă neconstituţională a preşedintelui.

Tot zilele acestea, mai mulţi primari şi foşti primari anchetaţi penal, doresc, majoritatea cu şanse reale, să candideze pentru noi mandate la primăriile lor.

„Societatea civilă” (ghilimelele nu sunt vreo ironie ci o necesitate) consideră genul acesta de candidaturi ca fiind sfidări ale justiţiei şi în unele cazuri a încercat, cu diverse tertipuri avocăţeşti, să împiedice exercitarea dreptului democratic, garantat de Constituţie, de a alege şi de a fi ales.

Democraţia, la rigoare, nu este şi nu trebuie să fie altceva decât obligarea autorităţii statului de a ţine cont de voinţa unei majorităţi a cetăţenilor într-o chestiune sau alta.

Statul, dacă se doreşte democratic, trebuie el însuşi să funcţioneze condiţionat de oameni mandataţi democratic prin vot să exercite o demnitate publică.

Nici măcar Justiţia- care nu e vreo divinitate ci doar parte a Statului, nu trebuie să fie separată de logica democratică. O justiţie cu adevărat democratică este o justiţie care se întemeiază pe curţile de juraţi, şi nu pe echilibrul precar dintre cheful judecătorului şi scamatoriile birocratic-procedurale.

Opinia majoritară a cetăţenilor ar trebui să fie instanţa ultimă a unei democraţii, a unui stat democratic şi a unei justiţii democratice.

Desigur, această opinie nu e în mod necesar corectă. Dar corectitudinea, ca şi adevărul, minciuna, binele şi răul sunt concepte filosofice iar în politica democratică au un bine limitat rol demagogic.

Doar dictaturile- toate!- au în vocaţia lor interioară porniri axiologice: ele apără idei şi nu oameni. Ba mai grav, apără ideile de oameni.

Statul democratic nu trebuie să aibă grijă atât de valoarea morală a deciziilor democratice dintr-un moment sau altul ci doar de un singur aspect cheie: ca aceste decizii să nu devină definitive. O democraţie nu este niciodată un punct. Este o virgulă. Cel mult, un punct şi o virgulă.