E o ispită mare în Bisericile tradiţionale- şi la catolici, şi la ortodocşi, şi, foarte probabil, şi la vechii-orientali:
Să nu îl mai vezi pe Hristos de atâta Biserică.
Mulţi nu îşi pot imagina că Apostolii nu săvârşeau Liturghia ca în zilele noastre. De altfel nu îşi pot imagina pe Apostoli altfel decât în icoane- cu chipuri transfigurate, serioase, pline de o solemnitate liturgică.
Apostolii nu au voie să râdă, nu au voie să fie tâmpiţei (ca Petru, care se apuca de făcut corturi pe muntele Tabor pentru că….le era bine), nu au voie să greşească, nu au voie să aibă sentimente nu toate ok. Nu. Ei trebuie să fie impecabili, disciplinaţi, coerenţi şi recitativi precum un sobor de preoţi în exercitarea unui act liturgic.
Şi Evangheliile sunt citite astfel- cu un slalom atent pentru a evita orice ar putea să sublinieze firescul umanităţii apostolilor şi divino-UMANITĂŢII Domnului.
De la un moment dat, exegeţi, mulţi dintre ei mari Sfinţi în calendar, au decis că nu trebuie să lăsăm loc umanului şi firescului în Evanghelii şi în Scriptură.
Maximum de delir exegetic vedem în comentariile patristice la o carte micuţă şi foarte lirică a Bibiliei- Cântarea Cântărilor, în care se vorbeşte despre frumoasa iubire erotică dintre un bărbat şi o femeie, în cuvinte a căror forţă lirică fac de ruşine multe metafore erotice din zilele noastre.
Dar cum să permiţi unui text biblic să fe considerat erotic? Şi aşa avem Sfinţi mari şi prea serioşi, care vorbesc despre relaţia dintre Hristos şi Biserică, ba chiar dintre Hristos şi Maica Domnului, în textele acelea, în aprobarea înţeleaptă a turmei credincioase…
La 2000 de ani de la momentul Hristos, Evangheliile ne sunt, paradoxal, mai inaccesibile decât în timpul primelor generaţii de creştini. Pentru că suntem condiţionaţi de o mie şi una de prejudecăţi liturgice şi teologice înainte de a ne apropia de ele.
Şi totuşi Toma a pus mâna pe nişte răni abia închegate, nu pe o icoană.
Bogdan DUCA 