Despre vreo patru păcate cardinale ale monarhiştilor români

Încă de pe vremea când eram implicat în mişcarea monarhistă din România, am fost siderat de lipsa de realism politic a monarhiştilor români, precum şi de lipsa lor de ataşament faţă de instituţia monarhiei, preferând un ataşament faţă de o persoană- persoana regelui.

Patru sunt, după mine, păcatele monarhiştilor români, motiv pentru care monarhia nu se va instaura niciodată în România.

1. Primul păcat este sentimentalismul şi telenovelizarea istoriei. Monarhistul român are o admiraţie nepreţuită faţă de toate persoanele Familiei Regale române (inclusiv Carol II, pe care îl înghite cu sughiţuri, dar îl înghite).

Totul era minunat sub Regi şi nu era nimic mai frumos, mai echilibrat şi mai armonios decât atmosfera din Familia Regală şi din România păstorită de aceştia.

Peleşul sau Balcicul sunt un soi de locuri de pelerinaj, simboluri ale unei Românii atât de idealizate încât ai crede că e Paradisul pierdut. Întrunirile monarhiste sunt pline de lacrimaţii duioase cu privire la vremurile Regilor în care şi mămăliga era mai bună, şi berea avea altă savoare şi chiar şi micul nu era chiar mic.

Desigur, datele statistice, presa vremii şi memorialistica ne spun altceva: o Românie de lumea a treia, cu uriaşe probleme sociale, în care democraţia era doar pretextul pentru a masca efectele unei oligarhii atotputernice şi abuzive (şi ce abuzuri!), protejate sau chiar în directă relaţie cu Familia Regală.

Acest paseism idilic duce la al doilea păcat cardinal:

2. Cultul personalităţii actualilor membri ai familiei Regelui Mihai şi acceptarea necondiţionată a voinţei acestora, de menajare a lor şi de trecere cu vederea a erorilor lor.

Dialogul dintre monarhişti, pe de o parte, şi Rege şi familia sa, pe de altă parte, s-a redus constant la aplauze şi discursuri de complezenţă- pe care noi, monarhiştii, încercam să le găsim pline de profunzimi, conţinuturi şi ….semnale pentru noi.

Când Regele Mihai a modificat ilegitim succesiunea dinastică, monarhiştii, în loc să protesteze, au acceptat submisiv abuzarea Tradiţiei monarhice pentru că….asta e voinţa Regelui.

De altfel între Rege şi monarhişti s-au interpus două categorii de oameni: angajaţii Casei Regale, priviţi şi ei ca un soi de micro-monarhi de către monarhişti, dar şi liderii formali şi informali organizaţiilor monarhiste, multi-decoraţi cu diverse insgine şi distincţii, de către familia Regelui, care (neoficial, desigur) lăsau impresia că sunt mesagerii voinţei regeşti asupra monarhiştilor.

O doamnă angajată de la TVR, devenise nu doar posesoarea multor decoraţii regeşti, dar şi beneficiara unei veritabile curţi de protejaţi şi admiratori care sperau să poată să inspire de la ea, aerul desigur, regal.

De aici al treilea păcat cardinal:

3. Lipsa înţelegerii chiar ideii de monarhie.

Monarhistul român este, în general, străin de ideea de monarhie parlamentară şi constituţională.

Un mare actor şi mare personalitate monarhistă spunea- mi-a rămas lucrul acesta în cap, pentru că l-am tot auzit şi în alte situaţii, între monarhiştii români- că, citez din memorie, dar exact: „România are nevoie de un stăpân de ţară.”. Cu alte cuvinte, de un faraon….Dar categoric nu de o monarhie parlamentară şi constituţională.

Monarhiştii nu au vrut, în 26 de ani, să înveţe ce este şi cum funcţionează o monarhie parlamentară şi constituţională. Monarhistul român mediu este cel mai puţin capabil dintre toţi să explice de ce o monarhie ar fi de preferat republicii. Aceasta pentru că nici el nu ştie, precis, de ce. Iar dacă ştie, s-ar putea să nu fie convingător pentru nimeni.

De aici ultimul păcat capital:

4.Lipsa voinţei pragmatice de a milita pentru instaurarea monarhiei.

Când mai eram implicat în mişcarea monarhistă am avut două idei mari şi fixe, dar pragmatice- o cercetare sociologică riguroasă, care să ne arate starea de fapt: câţi monarhişti sunt în România, ce puncte tari, ce puncte slabe sunt în mişcarea monarhică, care sunt temele pentru care republicanii tind să fie rezervaţi faţă de alternativa monarhică.

A doua idee era aceea a mutării dezbaterii de pe câmpul patetismelor antebelice în câmpul real, al funcţionării statelor. Chiar am lucrat, împreună cu mai mulţi prieteni politologi la o cercetare comparată între constituţii monarhice şi constituţii republicane, cercetare făcută pentru fundaţia Horia Rusu, dar rămasă nepublicată din raţiuni de…Dinu Patriciu.

Nu văd nici acum alte soluţii, dacă se doreşte restaurarea monarhiei.

În schimb, monarhiştii români au oscilat între cele mai simpatice variante politice de acţiune cu putinţă:

– să voteze preşedinţi „monarhişti” care să îşi dea demisia după alegeri şi (cum?) să proclame monarhia;

– să declare ilegitimă republica pentru că nu e conform cu…Constituţia din 1923;

– să voteze pe domnul Radu de România-Duda, preşedinte;

– să se facă un referendum pentru schimbarea formei de guvernământ, deşi acesta nu e posibil prin lege şi, oricum, în cele mai optimiste sondaje de opinie, monarhiştii sunt între 35 şi 40 la sută din corpul electoral.

În sfârşit, deliruri intelectual- fanteziste ce au îngropat ideea de de monarhie.

Nu regret, personal, faptul că toată povestea monarhiei în România a devenit doar un spectacol de revistă, de pe urma căruia trăiesc bine membrii familiei Regelui Mihai.

Cred că e mai bine aşa, decât să ajungem la „restaurarea” unei familii domnitoare ce a încălcat toate regulile jocului de până în acest moment.

Nu voi vota pentru revenirea la monarhie, într-o posibilă dar improbabilă consultare electorală pe această temă, decât dacă ea se va face prin chemarea pe tron a prinţului Karl Friedrich de Hohenzollern, sau a urmaşilor acestora, iar în cazul unui refuz al acestora, a unei alte Case domnitoare europene.