Despre Constantin cel Mare, Creștinism, vremurile noastre

În ultima vreme am tot avut ocazii să folosesc o expresie care se leagă de sărbătoarea de pe 21 mai: epoca constantiniană.

Constantin cel Mare, împăratul pe care îl cinstim mâine ca ”sfânt întocmai cu apostolii” a oferit Creștinismului o șansă istorică: a oferit Bisericii chiar Imperiul Roman-adică ceea ce însemna, la vremea aceea, civilizație, forță politică, viitor.

De ce a făcut-o? Istoricii au părerile împărțite și nu cred că e locul să discutăm aici despre cât de sfânt era cu adevărat Constantin cel Mare.

Cert este că a făcut-o, riscând mult: de unde deducem că a fost și multă sinceritate din partea lui.

Constantin, în februarie 313, a scos Biserica din catacombe, a favorizat-o politic, a încurajat-o și a transformat-o în coloana vertebrală a Imperiului său și a civilizației acestuia.

Cu domnia lui Constantin cel Mare, creștinismul a intrat în epoca constantiniană: cea a unei Biserici fără de care Statul nu poate să existe. Împărații romani ce l-au urmat, împărații bizantini, regii apuseni, țarii ruși, toți au acceptat ca pe ceva firesc nevoia unui mariaj între Biserică și Stat.

Desigur, au fost diverse formule de funcționare ale acestui mariaj, precum și foarte multe tensiuni și certuri de familie, unele pline de violență: dar per ansamblu, Creștinismul a prosperat și s-a împrăștiat în întreaga lume, având ca bază a sa Europa pe care Constantin i-o oferise.

A fost cezaro-papismul, care a funcționat mai ales în Răsăritul creștin, unde împăratul roman, și apoi cel bizantin, apoi țarul rus, căutau armonia cu Biserica, ei dorind însă să fie ”pater familiae” în această relație. Odată cu prăbușirea puterii seculare a împăraților și țarilor, Biserica din Răsărit a rămas, acolo unde a mai supraviețuit, văduvă

A fost papo-cezarismul, în Apus, în care Biserica a cerut primatul asupra puterii seculare. Nu l-a obținut tot timpul, dar Creștinătatea apuseană a învățat însă să fie pe picioarele ei și a crescut și prosperat, 85 la sută din lumea creștină revendicându-se de la Creștinismul apusean.

În sfârșit, datorăm lui Constantin cel Mare începutul unei epoci în care Creștinismul a devenit cea mai mare credință religioasă din lume, cea mai răspândită și cu cel mai mare impact cultural.

Această epocă s-a încheiat. Nu avem o dată anume a încheierii acestei epoci: putem să spunem că a fost revoluția franceză, că a fost revoluția de la 1848, revoluția bolșevică sau chiar revoluțiile din 1989.

Putem spune că se încheie cu demisia papei Benedict al XVI-lea, ultimul papă european în februarie 2013- la exact 1700 de ani de la edictul de la Milan.

Ce va fi de Creștinism de acum înainte? De noi depinde- căci Dumnezeu ne-a lăsat pe acest pământ ca să ne pregătim pe noi și să aducem noi viitori cetățeni ai Raiului, ai Împărăției Sale.