Vindecarea slăbănogului din Vitezda

Astăzi este duminica vindecării slăbănogului de la Vitezda, ne spune calendarul bizantin.

Evanghelia ne spune că era o scăldătoare lângă Ierusalim, unde într-un anumit moment, un înger se cobora în apă, o tulbura, iar cine intra întâi după tulburarea ei, se vindeca de orice boală avea.

Ca atare, era acolo aglomerație de oameni ce sperau să se vindece.

Era acolo și un paralitic, ajuns cumva, dar care nu putea să se vindece pentru că, îi spune lui Hristos: ”Nu am om care să mă arunce în scăldătoare.”

Îs multe de învățat din întâmplarea asta. Mai întâi că Dumnezeu îți dă, dar în traistă nu îți pune. Îngerul venea în scăldătoare, dar și oamenii trebuiau să fie atenți și să profite de oportunitate.

Apoi că la Dumnezeu, ca și la oamenii normali la cap este cu ”traficul de influență”- noi îl numim, mai modest telenovelistic, ajutorarea aproapelui care nu se face instituționalizat.

De altfel nu instituțiile pot ajuta aproapele. Doar un om, un aproape, își poate ajuta aproapele.

Peste tot în lume, dar parcă mai dihai în Balcani și România noastră, trăim drama slăbănogului: am putea să ne vindecăm, am putea să ne punem în valoare virtuțile, am putea să demonstrăm lumii că merităm o șansă numai că nu ne oferă nimeni acea șansă. Nu e om care să ne arunce în scăldătoare…

Ba mai mult chiar, vin unii și ne spun că ar fi cam infracțiune penală aruncatul ăsta în scăldătoare: s-ar putea chema trafic de influență, abuz de putere, chiar și corupție, dacă acel om ar primi cumva răsplată pentru ajutorul său. Ca atare, totul se rezumă la o potențialitate neatinsă și o așteptare nesfârșită a lui ”poate că”.
Deci avem la ce să rumegăm….