Conservatorul, liberalii și socialiștii

Am provocat, cu postarea mea despre ”bunul sălbatic”, o dezbatere în comentarii între doi prieteni ai mei: unul dintre ei, om cu valori de stânga asumate, celălalt, om cu valori liberale asumate.

Privindu-le polemica mi-am dat seama cât de conservator am ajuns. Conservator, în sensul acela- pe care tind să îl cred cel mai ok- de om care nu mai are încredere în nicio rețetă ideologică, este resemnat cu privire la natura umană și încearcă să nu își mai facă iluzii, păstrând o singură nădejde: cea dintre credință și dragoste.

În fapt, socialiștii și liberalii (ca și comuniștii și libertarienii) sunt de acord când vine vorba de finalitatea utopiilor lor ideologice: o lume minunată, în care progresul tehnic forțează evoluția spiritului uman spre noi culmi, în care războaiele vor fi eradicate, religiile vor dispărea (sau se vor transforma într-un soi de psihologie motivațională cu elemente metafizice) și toți vor munci de zor pentru fericirea lor și a copiilor lor, până la adânci bătrânețe.

Statele vor dispărea, clima cu năpastele sale, va fi înfrântă sau măcar bine îngrădită de atotputernicul Progres științific, vom avea stații spațiale unde ne vom privi cerul.

Diferă doar metodele: pentru liberali- și au dreptatea lor- mai multă libertate economică atrage în mod necesar mai mult progres tehnic și mai multă bunăstare pentru toți. Nimeni nu poate contesta faptul că săracul din SUA e mult mai bogat decât săracul dintr-o țară fără libertate economică.

Socialiștii cred în redistribuire și, având și ei dreptatea lor, atrag atenția asupra faptului că sărăcia e departe de a fi doar o problemă de inadecvare pe piața muncii sau de lene. Sărăcia este provocată și menținută de o lipsă de umanitate și de o lăcomie cuantificabilă contabilicește. Nimeni nu poate nega faptul că o mână de state consumă și aruncă mai multă mâncare și resurse decât ar fi necesare pentru ca și țările sărace să trăiască relativ decent.

Unde greșesc ambele ideologii?

În refuzul de a înțelege natura umană. Ei vorbesc de umanitate, de omenire, de popoare, iar când trebuie să ajungă la persoana umană, folosesc termenul de ”individ”.

Omul este o persoană care are sădită în ea, de la creație, pornirea de a fi mai mult decât este. Noi creștinii știm că suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu și meniți să ajungem la asemănarea cu Acesta. Deci să fim niște dumnezei și noi.

Numai că omul nu este doar o persoană cu bune, nobile și foarte înalte intenții. El este și păcătos, dar și animalic.

Noi creștinii, știm că omul a căzut în păcat, care a atras alte păcate și că aceste păcate l-au dezorientat, astfel încât progresul omului merge spre multe direcții, dar mai rar spre direcția cea bună.

De asemenea știm că atunci când Dumnezeu a ”pedepsit” (în fapt, l-a salvat) pe om după păcat, l-a redus la o condiție animalică și i-a dat, implicit, instinctul de turmă (națiunile, aceste turme umane prin excelență, apar, spune Biblia, după turnul Babel).

Deci Dumnezeu a făcut omul, dar păcatul a creat umanitatea, colectivele, națiunile, partidele, agregările sociale, comunitățile.

Asta nu înseamnă că omul ar fi menit să fie singur. Nu. El caută comuniunea, nu comunitatea: și iar știm, noi creștinii, că această comuniune are doar două expresii legitime: familia și poporul lui Dumnezeu- Biserica.

Când familia se lasă dusă de instinct- sexualitate, amoruri, etc- sfârșește prin a se dezintegra, fie prin divorțuri, fie prin degenerare- ”mariajele” homosexuale.

Când Biserica pierde ideea de popor al lui Dumnezeu, și se confundă cu popoarele omenești și turmele naționaliste, sau cu urmărirea intinctelor progresiste ale oamenilor, atunci se diluează din teologie în ideologie, și își pierde sensul și direcția.

Omul poate fi mai bun, dacă își găsește direcția cea bună- în Dumnezeu.

Umanitatea însă nu poate fi mai bună ci doar rea. Popoarele nu vor înceta să se confrunte între ele și oamenii înșiși vor fi deformați de logica și mecanismele interne ale colectivelor în care doresc.

Un conservator știe că nu există viitor pentru umanitate, altul decât cel al războaielor și al sfâșierii până ce nu va mai rămâne niciun suflet viu.

În schimb, conservatorul știe că Evanghelia îi cere să se elibereze și să elibereze oamenii de lume. Nu pentru a îi face fericiți, ci pur și simplu pentru a salva suflete. Căci pe cine îl va prinde moartea cu capul limpede, chiar dacă cu stomacul gol, acela Dumnezeu va putea să îl mântuiască.