Schimbarea la Faţă

Pe logica rozariului latin, am meditat la 5 aspecte care mi-au atras atenţia din Evangheliile Schimbării la Faţă
1, „Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea…”

Cu şase zile, (după Luca, opt) înainte de Schimbarea la Faţă, Hristos spune Apostolilor nişte cuvinte greu de înţeles atunci, dar cu atât mai greu de înţeles acum, la aproape 2000 de ani de la rostirea lor:

„Adevărat grăiesc vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa” (varianta lui Matei), „până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (variante lui Marcu) şi „până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu” (varianta după Luca).

Spusele Domnului sunt, de la prima lectură, eshatologice. Nişte aleşi din acea mulţime de discipoli şi admiratori ai lui Hristos, nu vor gusta moartea până când Împărăţia lui Dumnezeu va fi instaurată şi Fiul Omului venind întru ea.
Acest moment este legat de toţi cei trei evanghelişti sinoptici de Schimbarea la Faţă: aceasta are loc la 6 zile (după Luca, opt) de la momentul rostirii lor. Simbolistica cifrelor este destul de evidentă: Schimbarea la Faţă este o pregustare a Eshatonului: ca atare are loc în a şaptea zi- ziua sfântă prin definiţie sau, după socoteala lui Luca, în ziua a noua.
Ziua a opta şi teologia sa sunt particularitatea Creştinismului. Ziua a opta este ziua duminicii, ziua învierii, dar este şi începutul intervalului, care, iată, se prelungeşte deja de aproape 2000 de ani, între plinirea mântuirii- Patima şi Învierea Domnului, şi Parusie- revenirea Domnului şi instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Deci ziua a noua ar fi ziua Împărăţiei, în care intrăm în Împărăţie.

Despre cine însă să fi fost vorba? Unul dintre ei, profetul Ilie, ne va fi descoperit în versetele următoare.

2. „Acesta este Fiul Meu….”

Momentul de „mysterium tremendum” de la Schimbarea la Faţă este cel în care glasul Tatălui se aude confirmând filiaţia şi divinitatea lui Iisus Hristos:
„Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi” (Marcu); „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în care am binevoit, pe Acesta ascultaţi-L”(Matei) şi „Acesta este Fiul Meu cel ales, de Acesta să ascultaţi” (Luca).

O teologie a acestor cuvinte este relativ una simplă: avem confirmarea filiaţiei divine (partea teologică propriu-zisă) şi porunca de a asculta pe Fiul (partea iconomică). De asemenea, nu sunt „originale”: sunt exact aceeaşi mărturie a Tatălui pe care Acesta o dă în momentul în care Hristos este botezat.
De altfel Tatăl este o prezenţă constant discretă şi laconică în tot Noul Testament. Nu spune mai mult decât „trebuie” să spună: confirmarea mandatului către Fiul.
De aceea, oarecum pretenţios teologic, putem spune că toate intervenţiile Tatălui sunt argumente hristologice, în sensul că nu au alt scop decât acela de a face explicită, ca mărturie la prima mână, filiaţia lui Hristos.
Pentru noi, credinţa în Dumnezeu cel Unul, Treime de Persoane este de cele mai multe ori un dat cultural cu care nu ne mai batem capul. Nu simţim nevoia să găsim şi să invocăm argumente cu privire la Treime. Şi de aceea, din păcate, teologia trinitară a şi fost lăsată pe mâna unor dogmatişti care au preferat- din pasiuni intelectuale- să se dedea plăcerilor speculative metafizice.

Însă când Hristos vine, El se confruntă cu o religie absolut monoteistă şi care îşi refuza ispite metafizice. El trebuie nu doar să se afirme ca Mesia- ceea ce nu era foarte dificil, dat fiind gradul de aşteptare mesianică al evreilor (de aceea evreii vor fi foarte uşor dispuşi să îl accepte ca Mesia) ci să se afirme pe Sine ca Fiul lui Dumnezeu.
În această mărturie a Tatălui, laconică şi simplă, vedem naturaleţea pierdută a teologiei şi o anti-metafizică pe care doar firescul o poate da: Hristos este Dumnezeu pentru că e Fiul şi este Fiul pentru că este recunoscut ca atare de către Tatăl.

3. „Şi li s-a arătat Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Iisus”
La Schimbarea la Faţă, Domnul apare în faţa apostolilor aleşi, încadrat de Moise şi Ilie, personalităţile cele mai marcante nu doar ale Vechiului Testament ci şi a tot ceea ce se cheamă spiritualitate iudaică.
Însă e o mare ispită să credem că imaginea ar fi fost una statică, contemplativă, de tablou. Evangheliştii ne spun explicit că Moise şi Ilie nu doar „pozau” ci erau într-un dialog cu Domnul. Nu doar Domnul vorbea ci vorbeau între ei.

E foarte importantă dimensiunea aceasta dinamică a momentului de pe Tabor, pentru că ne fereşte de diverse ispite dar mai ales aceea de a „misticiza” relaţia cu Dumnezeu, introducând-o într-un tablou static. Nu. Relaţia cu Dumnezeu nu înseamnă pierderea identităţii personale în divinitate- cum e în multe mistici răsăritene, aşa cum nu înseamnă nici pietrificare statică, încremenirea în momentul sacru- aşa cum e în multe mistici apusene.
Relaţia cu Dumnezeu este o relaţie personală, un dialog care se continuă şi în viaţa veşnică. Moise şi Ilie sunt personalităţi vetero-testamentare şi dacă despre Ilie Biblia ne spune că a fost luat la Domnul în viaţă fiind, despre Moise ştim că trecuse prin experienţa morţii biologice. Amândoi, deveniţi cetăţeni ai Raiului- cum spune o frumoasă cântare liturgică de la înmormântare- nu îşi pierduseră nici personalitatea, nici nu intraseră în vreun blocaj contemplativ-ideatic. Nu. Rămăseseră prieteni ai lui Dumnezeu, într-un dialog continuu şi viu cu Acesta.
Desigur, pentru apostoli şi pentru noi, prezenţa lui Moise şi Ilie pe muntele Taborului are şi o dublă semnificaţie: una teologică- că nu trebuie să cădem în ispita de a respinge cumva Vechiul Testament sau de a crede cumva că putem înţelege Evanghelia şi credinţa noastră fără paternitatea aceasta, dar şi una eshatologică: sfârşitul nu este decât o continuare.

4. „Iată, un nor luminos i-a umbrit pe ei”

Ce este slava lui Dumnezeu? Ştim că El va veni în slavă, ştim că slava lui au pregustat-o apostolii pe Tabor şi sfinţii de-a lungul istoriei lungi şi pline de suişuri şi coborâşuri a existenţei noastre umane.

Ştim despre slava lui Dumnezeu că nu este o simplă formă de glorie, de mărire, ci doar că limitele cuvintelor noastre ne fac să folosim acest cuvânt „slavă” (sau sinonimele sale „mărire”, „glorie”). Pur şi simplu a vorbi despre Dumnezeu în slava Sa duce la o puţinătate nu doar a cuvintelor ci şi a gândurilor noastre.
Ce se întâmplă pe muntele Tabor este lămuritor în acest sens.

Să ne gândim că relatările de le avem despre ce a fost acolo le avem la a doua mână. Ştim ce ne spun Matei, Marcu şi Luca, evangheliştii „sinoptici”, dar apostolul care a fost de faţă acolo, evanghelistul Ioan, a preferat să tacă. De ce? Mai mult ca sigur pentru că ar fi fost cuvintele prea puţine.
De altfel sinopticii ne spun despre reacţia lui Petru în faţa întâlnirii cu slava lui Dumnezeu de pe Tabor: una foarte copilărească. A propus să se construiască nişte colibe-corturi pentru Domnul. Moise şi Ilie, pentru a rămâne acolo. „Neştiind ce spune”- comentează ironic dar şi realist, evanghelistul Luca.
„Doamne, bine este să fim noi aici”- aşa îşi începe Petru propunerea copilărească de a se „muta” pe Tabor. Însă aceste cuvinte aparent banale ne spun mai întâi că slava lui Dumnezeu este irezistibilă iar irezistibilitatea ei e că în ea ne găsim în familiaritatea care ne permite să fim copilăroşi.
Dar ea mai presupune şi o ispită, pe care nu e dificil să o întâlnim la mulţi creştini: este ispita ghettoizării.
Toţi creştinii pregustăm- nu la scara lui Petru, dar după posibilităţile noastre- ceva din slava lui Dumnezeu. Şi de fiecare dată suntem ispitiţi de un soi de „egoism” duhovnicesc de a nu ne mai întoarce la lucrarea noastră în lume, de a ne fi „bine nouă aici”. Însă lucrarea lui Dumnezeu se face în lume, se face fără slavă, oscilând de multe ori între nerecunoştinţă, umilinţă şi suferinţă.
Dar doar aici ne putem căli pentru a putea nu doar să pregustăm slava, ci să trăim învăluiţi în slava lui Dumnezeu, într-un dialog continuu cu Domnul, precum Moise şi Ilie.

5. „… întrebându-se între ei: Ce înseamnă a învia din morţi?”

Aceasta se întrebau, între altele, apostolii, atunci când coborau de pe muntele Tabor.

Noi credem în învierea morţilor, dar această credinţă nu era una comună printre evrei. Unii credeau că va fi o înviere a morţilor, aşa cum alţii credeau că va fi doar una parţială, a celor drepţi.

Mulţi evrei credeau că învierea din morţi, instaurarea Împărăţiei şi venirea lui Mesia vor coincide. Aşa cum primele generaţii de creştini au crezut că distanţa în timp între venirea lui Mesia- Hristos şi venirea Împărăţiei este una scurtă, doar de câţiva ani.

Nici acum credinţa în învierea din morţi, deşi o mărturisim în Crez, nu este lămurită tuturor creştinilor, aceasta şi din pricina unei mari ispite culturale la care a fost supus Creştinismul: ispita filosofiilor greceşti, în special a platonismului, dar şi a filosofiilor ascetice, precum stoicismul, care au influenţat apoi major şi apariţia monahismului ascetic.

Această ispită este cea a dispreţului faţă de trup. Trupul este asociat cu materia şi cu păcatul şi de aceea nu prea ne vine să înţelegem cum vom învia cu trupurile. La ce bun să mai înviem cu aceste trupuri care ne duc doar în ispite?
Evident, este un punct de vedere smintit: nu există vreun păcat care să nu fie făcut doar cu sufletul, iar demonizarea materiei e de multe ori o ticăloasă (auto)justificare a impotenţelor sufleteşti de nenumărate feluri. De aceea ajungem să credem uneori că sexul sau o masă prea bună ar fi păcate mai mari decât prostia şi lipsa de interes pentru înţelegerea şi aprofundarea propriei credinţe. Ajungem să dăm vina pe trup că vrea plăceri abjecte, ignorând faptul că doar o minte needucată este responsabilă pentru ele….
A crede în învierea din morţi înseamnă înainte de orice a crede că omul este o armonie ce poate fi desăvârşită între materie şi spirit, a înţelege că cele materiale nu sunt mai rele decât cele spirituale şi că Dumnezeu este creatorul materiei.
Înseamnă şi a aştepta momentul în care Hristos Cel înviat, va reveni în slavă ca să ne scoată din morminte şi să ne restaureze pe toţi ca oameni deplini, unii spre a fi împreună cu El, alţii pentru a primi pedeapsa de a fi refuzat comuniunea cu Acesta.