Lună: octombrie 2016

„Taci din gură că te acuză ăştia că eşti şpion rus!”

Toată tema asta, a familiei, are un rol important: separă apele.
Ani de-a rândul eram sfătuiţi „oportun” să tăcem din gură pe diverse chestiuni: „Nu se poate să fii contra discriminării pozitive a homosexualilor, monşer. Se supără ambasadele. Vrei să zică lumea că suntem oamenii ruşilor?” sau „Nu e oportun să vorbim acum despre avort şi criza demografică. Ai dreptate, dar….înţelege şi tu, vom fi catalogaţi de extremişti”, sau „Hai să o lăsăm mai moale cu popii şi cu rolul Bisericii. Nu dă bine, mă înţelegi?”
Acesta era, şi este încă, mecanismul de funcţionare al partidelor şi „societăţii civile” zise „de dreapta” din România. Te duceai la sindrofii creştin democrate? Înghiţeai cretin-democraţie corectă politic. Creştinismul se terminase înainte să înceapă sindrofia…
Oportunismul doctrinar- această boală care a ros „dreapta” românească a dus la situaţia de acum, în care vedem un preşedinte „de dreapta”, vorbind ca un activist neomarxist, în care partidele „de dreapta” sunt cele mai puţin capabile să îşi asume politic o linie fie şi vag conservatoare.
Isteria oportunismului doctrinar s-a acutizat după reizbucnirea războiului rece între SUA şi Rusia. Brusc, până şi gândurile cele mai „subţiri” conservatoare au devenit „inoportune”, sub spectrul fricii că vei fi acuzat imediat că eşti „omul ruşilor”.
Prima persoană care a atacat iniţiativa Coaliţiei pentru Familie a fost, din fieful Soros-România, doamna Alina Mungiu Pippidi care nu a folosit alt argument decât acela că e….soft-power al Rusiei toată mişcarea.
Acum însă e timpul separării apelor. Nu o mai poţi ţine langa talanga cu „să nu ne facă ăştia rusofili, dacă…” pentru că deja e o chestiune de obiecţie de conştiinţă.
Şi pe bune acum, chiar merită să ne tot temem?
De frica de a nu fi acuzat de „rusofilie” trebuie să accepţi „normalitatea” căsătoriilor homosexuale, „normalitatea” eutanasiei, „normalitatea” consumului de droguri, „normalitatea” unei societăţi în care libertatea de conştiinţă e permisă doar anti-creştinilor şi musulmanilor, „normalitatea” corectitudinii politice, „normalitatea” pseudo-artei agresiv ideologice, „normalitatea” agresiunilor militare NATO (căci, nu e aşa? e o axiomă care spune că doar Rusia e agresor, NATO e pacificator), „normalitatea” unei Uniuni Europene în care consultarea democratică a cetăţenilor e deja o opţiune de care ne putem dispensa, „normalitatea” unui totalitarism euro-atlantic….
O perioadă am simţit, recunosc, o jenă când mă acuzau ăştia că sunt „omul ruşilor” pentru că sunt un om care ţine la nişte valori NORMALE şi consideră anormală şi distructivă pentru umanitate, vraja ideologică pe care o promovează Occidentul.
Această jenă o simţeam mai ales că eu ştiam care sunt referinţele de la care mă revendic:
-Biblia (care nu e, din câte ştiu eu, parte a literaturii ruse);
-Magisteriul social al Bisericii Catolice din ultimii 200 de ani- pe care am avut ocazia să îl citesc în anii studiilor şi ce au urmat după aceea;
-Edmund Burke, Pierre Manent, Alain Besancon, Allen Bloom, Jean Sevilla şi atâţia alţii….
Singurii ruşi de i-am găsit în această bibliografie a mea au fost MIhail Bulgakov şi Alexandr Soljeniţin.
Acum, când cred că e tot mai clar pentru oricine are conştiinţă, că băieţii ăştia vor denunţa şi democraţia, şi libertatea de conştiinţă, şi orice urmă de bun simţ civic, invocând pericolul rusesc, cred că opţiunea e deja nu doar clară ci şi obligatorie pentru oricine simte…. conform cu bunul simţ şi nu conform cu ce îi spune mimetismul tâmpit al oricărei mode stupide, dar „occidentale”.
Nu mai e loc de întors…. Şi nu mai e loc pentru oportunişti cu propria conştiinţă…
14360398_1210814502308714_764351381_o

Erorile din declaraţia domnului Iohannis şi consecinţele lor politice

Răspunsul dat de domnul Iohannis ieri era de mult pregătit. Nu insinuez-suspectez pe cei de la ştiripesurse că au avut o înţelegere cu preşedintele să pună întrebarea, dar sunt sigur că domnul Iohannis avea pregătit răspunsul din timp, ştiind că la un moment dat va primi o astfel de întrebare.
Iată ce spune:
„“În privinţa modificării Consituţiei nu este rândul meu să vorbesc despre asta. O să vorbesc pe urmă. Ce pot să spun este că eu provin dintr-o minoritate etnică şi dintr-una religioasă. Trebuie să revenim la toleranţă, cu bune şi cu rele. Nu toate grupurile etnice şi religioase sunt la fel. Este greşit să dăm ascultare şi să mergem pe calea fanatismului religios. Nu cred în ele şi nu le sprijin. Sunt adeptul deschiderii şi toleranţei către celălalt”
Nu am putut să nu remarc, ascultându-i răspunsul, faptul că domnul Iohannis vorbeşte ca un activist din ong-urile progresiste şi pro- lgbt.
Invocând faptul că aparţine unor minorităţi, etnică şi religioasă, preşedintele subliniază nevoia toleranţei şi denunţă cu termeni foarte duri pe petiţionari, acuzându-i explicit de fanatism religios.
Ca toţi activiştii pentru cauza homosexualilor, domnul Iohannis reuşeşte astfel să evite subiectul petiţiei, aducându-l pe un teren al pateticului, al miorlaului multicultural.
Petiţia nu este despre drepturile homosexualilor, care sunt exact aceleaşi drepturi pe care le are orice cetăţean român. Statul român, apărându-şi cetăţenii de orice formă de discriminare, inclusiv cea legată de opţiunile sexuale, nu recunoaşte politici de discriminare pozitivă pentru aşa numitele „minorităţi sexuale”. Nici măcar nu recunoaşte instituţional ideea de „minoritate sexuală”.
Petiţia este pentru definirea clară în Constituţia României a familiei ca fiind întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, definiţie legală chiar şi în acest moment.
Desigur, această clarificare în Constituţie este menită să ofere o garanţie suplimentară că un moft ideologic occidental nu va putea deveni lege în România.
Nu e vorba despre niciun drept care s-ar lua cetăţenilor români care practică sexul homosexual, nu e vorba despre nicio discriminare, nici măcar despre vreo ilegalitate.
De aceea nu poate să nu surprindă intervenţia domnului Iohannis: menită nu să ţină cont de demersul constituţional al Coaliţiei pentru Familie- care, cum cred că am arătat destul de explicit mai sus, nu are treabă cu logica preşedintelui,, ci să aducă la Cotroceni. discursul stângii radicale europene.
De ce? Pentru că domnul preşedinte Iohannis, sau mai precis oamenii care stau în spatele domniei sale, sunt interesaţi (cu o ritmicitate calendaristică de-a dreptul impresionantă) să provoace dezbateri politice şi culturale care să destabilizeze societatea românească, mutând-o într-o direcţie conformă cu revoluţia culturală care face ravagii în Occident.
De deja 4 ani, asistăm la naşterea unui nou electorat şi unei „societăţi civile” urbane, vocale, violente (în sensul în care nu se teme să provoace, să iasă în stradă, să forţeze nota cu instrumente civice), al cărei contur identitar se trasează pe an ce trece:
-este „anticomunistă” (adică anti-PSD, căci altfel ideile lor culturale sunt dominant marxiste);
– este anti-conservatoare (adică pro-choice, feministă, libertariană);
– este anti-clericală (adică explicit anti-BOR, expresia dominantă a Creştinismului în România);
– este anti-democratică ( demonizând „clasa politică”, Parlamentul, dispreţuind corpul electoral care, în majoritatea sa, nu ar avea conştiinţa şi înţelesul deplin al bunei guvernări, aşa cum au ei, tinerii frumoşi şi liberi- cum li s-a spus).
Acest grup social este purtătorul revoluţiei culturale care trebuie să se instaureze în România.
De aceea el este supus unui proces foarte inteligent, dar patentat deja de către alţii (Mao Tze Dun e cel mai important dintre ei) de formare revoluţionară continuă, în care li se livrează an de an teme care să ţină vie conştiinţa civică şi care să îi mobilizeze într-o direcţie de luptă revoluţionară.
Ca şi în cazul Chinei maoiste, deşi acest grup esenţialmente revoluţionar este autonom, societate civilă, el este de fapt bine direcţionat de către stat.
Anul acesta acest grup revoluţionar este chemat la un test electoral esenţial: o bătălie politică care să aducă Uniunea Salvaţi România- vândută deja public ca partid al „tinerilor frumoşi şi liberi”, în Parlamentul României.
Un scor de 6-7 procente este absolut necesar pentru ca, împreună cu PNL-ul (estimat la 31-32 de procente), cu UDMR-ul, minorităţile naţionale şi cine s-o mai găsi, să poată asigura continuitatea programului politic impus României odată cu alegerea lui Klaus Iohannis şi apoi impunerea lui Dacian Cioloş.
Pentru aceasta este nevoie de o mobilizare exemplară a electoratului USR şi de transformarea toamnei electorale într-o toamnă revoluţionară, aşa cum au fost toate toamnele noastre, din 2012 încoace.
Pentru aceasta însă trebuie inventat un duşman. Iar acest duşman nu doar că există deja, dar e foarte numeros: populaţia românească creştină.
Coaliţia pentru Familie a reuşit o performanţă unică în istoria postcomunistă a României: mobilizarea a milioane de români şi obţinerea a 3 milioane de semnături valide, muncite, nu obţinute prin „metode specifice”. Nu trebuie decât să vedeţi uriaşul efort al USR de a strânge 200 de mii de semnături, ca să vă daţi seama ce înseamnă să obţii 3 milioane de semnături valide.
Însă aceste milioane de români creştini sunt departe de a fi uniţi. Dar sunt utili sistemului atâta timp cât pot să fie „sperietoarea” mobilizatoare.
De aceea să nu ne mire faptul că de două săptămâni, creştinii sunt provocaţi continuu, doar- doar se va întâmpla acel act extremist care să ducă la declanşarea revoluţiei propriu-zise.
Ce s-a întâmplat în aceste săptămâni? Atacurile la adresa creştinilor ce merg în pelerinaje şi se închină la moaşte- mai violente verbal şi mai fetide ca oricând.
DNA-ul care intră în acţiune contra BOR şi momentul în care, pentru prima dată în istoria României, un ierarh ortodox este supus unei măsuri judiciare preventive dar şi tot scandalul mediatic inevitabil.
Preşedintele Iohannis care acuză pe creştinii din România de fanatism religios, punând eticheta de „extremism” pentru a forţa apariţia extremismului.
Tot nu întâmplător, prin venirea unor călugări care ţin conferinţe fulminante şi misiuni populare prin ţară, se crează un climat puternic extremist şi scăpat de sub controlul ierarhiei, în diverse locuri din ţară.
Ce cred că va urma? Sper că nimic rău.
Ce îmi închipui că îşi doresc ei să urmeze? Fie un gest extemist, pe măsură, din partea noastră (dar care va fi interpretat astfel încât să devenim pericolul public al ţării pe care tinerii frumoşi şi liberi trebuie să o salveze).
Fie demobilizarea noastră astfel încât, fără noi la vot, 3 procente de tefelişti să poată să devină un partid de …6-7 procente.
Vrem-spitale-nu-catedrale-Bucuresti-poza-mica

Ce cred eu că se întâmplă?

Ipoteza mea de lucru este aceea că există o singură criză majoră, cu implicaţii nu doar politice ci şi culturale, educaţionale şi mai ales morale.
Este vorba de metastazierea Iluminismului şi iluziilor sale, în ceea ce am putea numi postmodernitate.
Această problemă ne-a „ferit” pe noi- obligaţi să trăim până în 1989 o paradigmă întârziată a modernităţii (căci acesta este socialismul- o expresie a modernităţii şi, pentru societăţi agrare şi involuate cum erau cea rusească şi cele sud-est europene, o formă de modernizare, singura, din păcate).
Problema a izbucnit în anii 60, odată cu o revoluţie culturală de proporţii care a ocupat mai întâi universităţile şi apoi a deformat toate elitele şi, prin ele, toate aspectele societăţilor occidentale.
Să o numim neo-marxism? E un termen comod, parţial adevărat, dar nu complet. Să o numim post-modernism? La fel, parţial adevărat şi incomplet.
După mine, această schimbare revoluţionară a paradigmei este doar consecinţa inevitabilă a evoluţiei modernismului iluminist: 1789 nu putea duce decât la 1917, apoi la 1939, apoi la 1968, apoi la 2001…..
Important este însă să avem o privire de ansamblu: relativismul cultural, relativismul moral, multiculturalismul, distrugerea conceptelor de bine şi de frumos, transformarea mizeriei şi urâtului în artă, redefinirea bunului simţ, redefinirea vieţii (prin legalizarea avortului, a eutanasiei), redefinirea tuturor conceptelor fundamentale ale societăţii şi aruncarea în aer a tuturor canoanelor culturale, religioase şi morale pe care se construia Occidentul, au dus inevitabil la degenerarea politicului.
Acum ne place, mai ales nouă, românilor, să vedem lumea împărţită în taberele pe care Radio Europa Liberă ne-a învăţat să le folosim pentru a împărţi lumea: „Imperiul răului” (URSS, Estul) în luptă încleştată cu un inevitabil „Imperiu a binelui”.
De fapt, asistăm asistăm la efectele politice ale acestei metastaze.
Nu e nicio logică în ceea ce se întâmplă, deşi, desigur, există profitori economici, băieţi deştepţi, politicieni pragmatici, care încearcă să tragă pe spuza proprie tot ce se poate întâmpla, căci, nu e aşa? orice război şi orice criză sunt oportunităţi de îmbogăţire şi de prosperitate pentru descurcăreţi.
Însă per ansamblu, lumea a devenit la fel de lipsită de sens ca orice piesă de artă postmodernă.
Suntem în faţa unui haos, cred eu- un haos pe care numai instinctele noastre pre-moderne îl fac să nu ne arunce vieţile în aer.
Ce va urma?
Sunt două ipoteze rezonabile: un totalitarism căruia să ne predăm toţi, epuizaţi de aceşti ani de nebunie, ce sunt abia la început sau sfârşitul lumii.
Eu nu îmi acord spaţiu pentru optimism. Dacă e să fie şi ceva bun, îl las să mă surprindă….
drawing on paper by Laurie Lipton
drawing on paper by Laurie Lipton

Nişte gânduri în continuarea celor de ieri

Articolul meu de ieri, despre tefelişti şi moaşte, a fost mult citit, mult share-uit (chiar şi „plagiat”- cum îmi arăta un prieten , ieri, dar vorba aia: e foarte bine că a plagiat ideile mele decât cine ştie ce prostii 😉 ) şi copios comentat.
Nu era un articol de teologie ci un articol care atrăgea atenţia asupra unei capcane în care tot cad tefeliştii şi presa mainstream: incapacitatea de a mai mima obiectivitatea.
„Drama” auto-proclamaţilor lideri ai societăţii civile şi a jurnaliştilor români este aceea că sunt pur şi simplu incapabili să mimeze obiectivitatea; fie că este vorba de obiectivitate deontologică jurnalistică sau obiectivitate academică.
Iar lucrurile se agravează: deja ajung să confunde propriile crezuri ideologice în adevărul obiectiv. De aceea, acelaşi jurnalist care este siderat de faptul că vreun credincios a ales să trăiască doar cu pâine şi apă, pentru Domnul său, va fi extaziat de cine ştie ce fătucă din show-biz care a ales să trăiască doar cu seminţe şi cu apă, pentru talia ei. Şi asta pentru că judecata sa a încetat să mai fie obiectivă, devenind ideologică.
În societatea civilă este la fel: libertatea de conştiinţă şi de expresie sunt înţelese doar ca virtuţi cu dedicaţie: doar dacă eşti minoritar şi, desigur, cool, merită să beneficiezi de libertate de conştiinţă şi de expresie.
Dacă eşti majoritar şi te mai loveşte şi vreun creştinism uncool, atunci trebuie să înveţi ce e aia corectitudine politică: autocenzurează-te tu, ca să nu te amendăm (sau izolăm) noi.
Tefeliştii nu sunt altceva decât necesara „voce a maselor” care să ofere legitimitate acestor promotori de ideologie, care preiau, pas cu pas, hegemonia culturală.
 Minions

Nişte gânduri despre pelerinaj, coolness şi tefelişti

Se apropie Sfânta Parascheva şi încep atacurile tefeliştilor (tinerii frumoşi şi liberi) la adresa „pupătorilor de moaşte”.
Eu, personal, sunt un duşman declarat al oricărei forme de Creştinism care nu este conştientizat cu mintea şi cu sufletul şi care nu e asumat. A te declara creştin şi a nu depune efortul intelectual constant de a îţi înţelege şi aprofunda credinţa este, după mine, cel mai mare păcat pe care îl poţi comite împotriva sufletului tău, după păcatul sinuciderii, desigur…
Cultul sfinţilor, pelerinajele, actele de asceză şi de devoţiune au însoţit credinţa în Dumnezeu şi istoria evreilor şi apoi a creştinilor până în zilele noastre.
Sutele de mii de români care se vor închina (au fost deja „contabilizaţi” 24 de mii) până duminică la moaştele sfintei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, vin cu diverse probleme şi necazuri, cu diverse crezuri şi superstiţii.
Însă ei, împreună, adunaţi acolo, cu păstorii lor, nu fac altceva decât să afirme o identate: cea creştină.
A merge la marile praznice şi sărbători, a merge în pelerinaje e o manifestare identitară. E mult mai ieftină, morală, paşnică, decentă, consolidatoare sufleteşte, decât alte manifestări identitare, precum meciurile de fotbal ale microbiştilor, festivalurile de muzică şi concertele la modă ale tefeliştilor şi hipsterilor.
Agresivitatea tefelistă faţă de creştinii practicanţi este din mai multe puncte de vedere necinstită.
Mai întâi pentru că încalcă flagrant toată bălăria tefelistă cu „toleranţa”, cu „respectul faţă de alteritate”, „corectitudine politică”, etc. Deci îşi încalcă propriile principii.
Mai apoi pentru că e un efort imbecil de a submina chiar copacul pe a cărui cracă stai- doar aşa, pentru că acel copac este…”uncool”. Această manie revoluţionară, de la iluminism încoace, de a submina propriile temelii, a avut cele mai teribile consecinţe din istorie- nimic, chiar nimic nu ne poate face să credem că rezultatele tefeliştilor vor fi mai morale şi mai puţin sângeroase decât ale înaintaşilor lor: iacobinii, comuniştii şi fasciştii.
În sfârşit, pentru că suferă de păcatul tipic al acestui melanj ideologic la modă acum: nu e raţional.
De ce i-ar deranja pelerinajul de la sfânta Parascheva?
Spre deosebire de petrecăreţii de la …Untold, pelerinii nu distrug liniştea unui cartier. Şi chiar, că vorbeam de Untold:
Prima zi de pelerinaj la Iaşi s-a petrecut fără evenimente majore.
Prima zi de Untold a fost cu 125 de persoane care au primit primul ajutor- majoritatea pentru că se „cam” îmbătaseră, 9 persoane au fost arestate pentru posesie -trafic de droguri serioase (la cele neserioase nici nu au mai pierdut vremea poliţiştii- că riscau să aresteze jumătate din festival)….
Deci nu e aşa că ar cam trebui să vă gândiţi de două ori înainte să fiţi răutăcioşi şi ironici cu pelerinii?
E drept, presa mainstream, nu a ironizat nici pe beţivii, nici pe drogaţii, nici pe snobii care ascultau muzică pentru că aşa e…cool. Şi trebuie să îţi placă dacă e cool, nu? 🙂
Aşa cum nu se leagă nici de băieţii îmbrăcaţi în prostituate de la paradele gay.
Însă consideră demn de interesul ochiului său critic doar dacă două băbuţe se calcă pe bătături ca să ajungă la moaşte, sau dacă vreo persoană de la coada de la pelerinaj, leşină de oboseală şi are nevoie de ajutor medical….
E drept, presa mainstream nu e interesată nici de faptul că prin intermediul Curţii Constituţionale, mai întâi, apoi cu ajutorul celorlalte instituţii ale sale, Statul român îşi bate joc de semnăturile a 3 milioane de români (16 la sută din populaţia ţării) pentru că, nu e aşa? nu sunt….cool.
imageresize

Conciliul Vatican II versus Marele Sinod ortodox- câteva observaţii superficiale

Câteva detalii despre sinodalitatea Conciliului Vatican II
În pregătirea sa au participat 987 de episcopi catolici din toată lumea, implicaţi în dezbaterile pregătitoare.
Toţi episcopii catolici (mai puţin sutele de episcopi din închisorile comuniste) au fost consultaţi, răspunzând unor chestionare cu privire la conciliu. Asemenea lor au fost consultaţi abaţii şi conducătorii tuturor ordinelor monahale catolice.
Conciliul propriu-zis a durat între 11 octombrie 1962 şi 9 decembrie 1965.
Au fost invitaţi toţi episcopii catolici şi au venit toţi cei care au putut să vină. Unii au participat la toate sesiunile, alţii doar la unele dintre ele.
Participarea medie a oscilat între 1000 (la începutul Conciliului) şi 2300 de episcopi (în ultima sesiune), dintr-un total de aproximativ 4000 din episcopi, din care sute, în acel moment, erau arestaţi prin lagăre şi închisori.
În fiecare an, s-a desfăşurat câte o sesiune conciliară de 2-3 luni, restul anului fiind prilejul unui dialog viu în interiorul Bisericii.
Toate documentele premergătoare au fost respinse de către episcopii conciliari în chiar plin conciliu, fiind regândite altele, în dezbaterea conciliară.
Toţi episcopii participanţi au avut dreptul şi obligaţia de a vota,,dreptul şi obligaţia de a interveni, spunându-şi problema.
Fiecare episcop a avut libertatea de a veni însoţit de teologi, aleşi după voinţa sa proprie, care să îl ajute în dezbatere.
Şi aceasta este „trufaşa” Biserică Catolică, unde nu există, ne spun teologii ortodocşi, sinodalitate.
vatican_II_popejohn_xxiii.jpg
Comparaţi singuri cu Marele SInod Ortodox.
Aici au fost 80 de ani de discuţii pregătitoare, însă documentele definitive au fost mult sub nivelul documentelor pregătite.
Documentele pregătitoare au fost întocmite fără consultarea pesonală a fiecărui episcop ci în comisii numite de sinoadele autocefale.
Au participat 166 de episcopi ortodocşi dintr-un număr de peste 1000 de episcopi.
Nu au fost invitaţi toţi episcopii ortodocşi. Participarea era decisă în funcţie de un număr limitat de membri delegaţi, de forurile conducătoare ale Bisericilor autocefale.
Deşi cei 166 de episcopi aveau drept de opinie separată, voturile s-au dat de Biserică autocefală.
Spre deosebire de conciliul Vatican II, la Marele SInod Ortodox se ştia dinainte data terminării întrunirii.
Aşa cum se cunoşteau şi deciziile, desigur 🙂
Deh, catolicii nu au experienţa sinodalităţii, ca ortodocşii….
holy-council

Identitatea PNL: în ce direcţie?

Am fost la dezbaterea organizată de PNL Bucureşti, pe tema doctrinei partidului, aflat la răscruce doctrinară.
Ce am spus?
Le-am spus că sunt un conservator care a intrat în PNL, atunci când Crin Antonescu a propus orientarea clară spre dreapta a partidului, chemând în partid conservatorii, creştin democraţii şi pe toţi cei cu valori politice clare de dreapta.
Am plecat din PNL atunci când am văzut că acest partid nu poate să devină un partid de dreapta în adevăratul sens al cuvântului.
Am mai spus că pentru mine, om cu valori creştine- conservatoare, multe din răspunsurile punctuale la întrebările mele punctuale, le-am găsit mai degrabă la PSD, decât la PNL.
Părerea mea este aceea că Partidul Naţional Liberal ar trebui să îşi asume linia social-liberală, care este proprie majorităţii liderilor săi şi pentru care se bate.
Adversarul real al PNL nu este PSD-ul. Adversarul real al PNL este pe de o parte USR-ul, care fură PNL-ului atât imaginea de partid „altfel”, de partid „cool” cât şi ALDE- unde au plecat majoritatea figurilor pe care le asociam cu PNL-ul.
De altfel este interesant că în dezbatere, liderul liberal cel mai des menţionat nu a fost nici Gorghiu, nici măcar Antonescu ci…:Călin Popescu Tăriceanu, semn că şi pentru penelişti rămaşi, Tăriceanu este mai „reper” decât actualul leadership.
Numele lui Cioloş şi al preşedintelui Iohannis nu a fost deloc menţionate.
Am văzut liberali (şi userişti- erau şi dintre aceştia în sală) realmente speriaţi de iniţiativa Coaliţiei pentru Familie şi având tonuri anticlericale în intervenţiile lor- ceea ce a confirmat credinţa mea că PNL nu are energiile interne ca să fie un partid de dreapta.
Completând o intervenţie extraordinar de inteligentă a unui tânăr- căruia nu i-am reţinut numele, din păcate, am încercat să explic ceea ce tot spun şi pe aici:
1. Bătălia se poartă în societatea civilă şi cine va controla agenda societăţii civile va controla şi dezbaterile electorale, şi
2. Societatea civilă în România, care însă nu este conştientă de sine şi de puterea ei, are un singur reprezentant real: Biserica Ortodoxă română, viitorul conservatorismului românesc depinzând direct şi aproape exclusiv de ce va face Biserica Ortodoxă pe plan social şi politic: va deveni un actor real? Sau va continua politica de compromisuri şi de compromitere de până acum?
Despre USR: am spus că dacă Nicuşor Dan va reuşi să îşi controleze propriul electorat: fragil emoţional, deloc unitar doctrinar, foarte puţin disciplinat, va fi, sigur, cel mai mare politician din România.
Am constatat (pentru a câta oară?) faptul că membrii de partid PNL sunt rupţi de agenda reală a societăţii, iluzionându-se că electoratul ar putea fi motivat cu promisiuni fiscale.
Iluzia e mai gravă cu cât ei cred că simplul fapt că se numesc social-democraţi ar împiedica PSD-ul să fie la fel de populist în promisiunile cu reducerea fiscalităţii.
sediu-pnl-timis-728x336

Dosarele mineriadei și revoluției?

Proaspăt întors de la reciclarea de dimineață, domnul Iohannis a mormăit două teme care poate- poate, mai atenuează tema ”plageatului” (așa pronunță domnul peședinte, ați remarcat?)
E vorba de dosarele revoluției și mineriadei din iunie 1990.
Buun. Astea sunt subiecte faine de campanie. Iar o arestare a lui Ion Iliescu ar fi un eveniment care ar face uitat chiar și pe domnul Iohannis (și așa am dubii că majoritatea românilor mai țin minte cine e președintele țării)
Numai că, între noi, aici, pe pagina mea de Facebook, unde suntem toți fete și băieți deștepți, nu electoratul standard, știm foarte bine că aceste două dosare NU se pot rezolva corect decât de istorici, peste o sută- două sute de ani, când vreun Boia al viitorului se va gândi să deranjeze pagini deja redactate în manuale de istorie.
Pentru că dosarul revoluției ar trebui să dea dreptate sărmanului Ceaușescu. Și nu într-o singură privință.
Mai întâi cu ”aginturili” acelea străine. Nu ced că mai e cineva care să creadă în caracterul spontan și natural al revoluției.
Chiar s-ar putea sugera o completare a clipului făcut de ambasada Rusiei:
”1989. KGB-ul sovietic și armata română au luptat împreună pentru eliberarea României de dictatura Ceaușescu”. Și nu ar fi deloc neadevărat 🙂
Apoi cu numărul morților: că pe Ceaușescu l-au împușcat, fără proces, pentru 65 de mii de morți. Mă rog, acesta a fost pretextul. Motivația a fost, foarte probabil, aceea că trebuia să se țină Gorbaciov de cuvânt. Nu îi spusese chiar el lui Ceaușescu că în ianuarie 1990 nu va mai fi în viață?
Că au murit oameni nevinovați? Știm și de ce. Din multă prostie și diversiune.
Știm de pe acum că sunt nenumărate cazuri confirmate (masacrul de la Sibiu sau ce de la Otopeni, ca să nu mai vorbim de asasinarea lui Trosca- altul care știa prea multe) că armata a tras aiurea.
Să nu uităm că brava armată română trăgea cu tunul în Muzeul de Artă și în BCU că…era mai sigur și mai comod.
Mie mi/a rămas în cap o scenă filmată de la revoluție, cu doi bravi oșteni care trăgeau în rafale scurte de la scările gurii de metrou de la Victoriei, spre blocul ăla uriaș, care domină piața Victoriei, în timp ce o doamnă cu căciulă de blană și sacoșele pline, coboară pe lângă ei să ia metroul.
Deci cine s-ar risca să spună adevărul despre revoluție?
KGB, serviciul secret maghiar, armată alcătuită din eroi incompetenți, imbecili care au primit arme și au tras aiurea, reglări de conturi individuale….
Nu e așa că ar suna groaznic să recunoaștem oficial așa ceva? 🙂
Apoi să ajungem în iunie 1990 și la mineriadă.
Însă aici e complicat: pentru că minerii au venit pe 14 iunie după ce pe 13 iunie niște tineri frumoși și liberi, invocând virtuțile Pieței Universității, incendiaseră instituții, ocupaseră televiziunea.
Să râdem de Iliescu că vorbea de rebeliune legionară? Păi un anchetator cinstit ar putea arunca o privire spre cariera politică imediat de după evenimente a lui Marian Munteanu, cu Mișcarea pentru România, comemorarea Căpitanului, lui Moța și Marin….
Complicat, complicat… Mai ales că ăia care erau atunci cu FSN-ul, prin guvern, presă, etc (și erau vreo 80 la sută cu FSN-ul) acum sunt fani ai șlagărului ”Jos Iliescu!” 🙂
Bună parte din FSN-ul de atunci e acum…PNL (chiar, Petre Roman candidează pentru PNL, nu? ).
Dar pentru campanie merge. Iar dacă îl cheamă și pe Iliescu măcar la un control judiciar, poate reușește PNL-ul să se apropie la doar 2-3 procente de PSD, nu ca acum,…
25-de-ani-de-la-revolutie-ion-iliescu-unii-vinovati-au-platit-altii-poate-nu-18498863

Un gând despre partidele politice

Când intri într-un partid politic, încetezi să mai faci politica ta ci ajungi să faci politica partidului.
Partidele moderne sunt radical diferite de conceptul de partid, idealizat în proiecțiile democratice și visat de gânditorii democrați ai politicului.
Partidele moderne nu au ca model partidele Whig și Tory din Anglia secolului XVIII, așa cum nu au ca model nici partidele burgheze ale veacului XIX.
Modelele lor, nerecunoscute dar asumate; sunt partidele comuniste și fasciste- unități de luptă care au ca scop obținerea unor victorii politice cu orice preț. Cu prețul conștiințelor membrilor și chiar și al ideologiei clamate.
În orice partid veți dori să intrați, veți descoperi că funcționează dogma leninistă, a Partidului ca entitate care are o conștiință de sine, care ”știe”, care ”vrea”, care ”are obiective„ și în fața căruia orice conștiință individuală, mai ales cea a membrilor, trebuie să se încline smerit.
Tu, ca membru de partid, trebuie să fii ca fascistul italian: să crezi și să te supui.
Dacă crezi în Partid și te supui lui, acesta te răsplătește: îți găsește un job, o sinecură, o poziție, te ajută să promovezi- în măsura în care și tu îl ajuți să promoveze, desigur.
Într-un partid modern, doctrina nu este importantă decât, cel mult, ca lozincă electorală. Importantă este coeziunea internă, care e „bisericească„. încrederea că Partidul e „cineva„ în care trebuie să ai încredere și credință.
Pentru că Partidul e mecanismul care îți poate da pâinea.
Cu cât e mai puțin transparent și mai nedemocratic în mecanismele sale, un partid este mai eficient: pentru că o conducere de partid care nu e transparentă- din care nu transpar conflicte și tensiuni, devine un Olimp, un for decizional cu autoritate.
De aceea atunci când intri într-un partid primul lucru este tocmai cedarea libertății tale intelectuale. Cui? Voinței partidului. În schimb, ți se oferă promisiunea că, dacă vei fi cuminte, vei fi răsplătit.
Acesta este și motivul pentru care partidele de peste tot din lume, nu doar din România, sumt tot mai puțin apte de guvernare: pentru că resursele umane interne nu sunt de calitate. mecanismele de partid descurajând tocmai virtuți necesare pentru a fi un bun conducător.
Ideea de spațiu de dezbateri, de club al oamenilor cu valori comune care se ajută reciproc pentru ca, împreună cu acele valori comune, să ajungă la putere, este deja desuetă. Și ineficientă electoral.

Pentru că, nu e așa? ca să câștigi alegeri îți trebuie lipitori de afișe, strângători de semnături, oameni care să creadă în leadership-ul partidului ca într-un dumnezeu…

Minions

Marian Munteanu- o părere despre proiectul politic, nu despre om

Nu a început campania electorală și deja știm cei care sunt deja cadavre politice.
Unul dintre ei este Marian Munteanu.
Sincer, am început să îl reevaluez, în sensul în care îl credeam un jucător politic venit din niște cercuri „oculte” (servicii și alte combinații). Acum bănuiesc că de fapt e și el o victimă a unui joc menit să compromită orice mișcare conservatoare.
Marian Munteanu a avut o intrare, trebuie să recunoaștem, spectaculoasă în politica românească: candidatul PNL pentru Capitală.
Scandalul provocat de candidatura sa nu a făcut altceva decât să îi priască electoral, oferindu-i notorietatea și apoi atât de avantajoasa victimizare.
Cu toate acestea, Marian Munteanu nu a făcut pasul firesc pentru stimularea proiectului său politic: candidatura independentă pentru Primăria Capitalei.
Sigur nu ar fi câștigat Primăria, dar ar fi rămas în joc, ar fi avut parte de reflectoare, și-ar fi rodat echipa cu o absolut necesară experiență de campanie electorală și ar fi obținut un scor optimist (de peste 5 procente) care i-ar fi permis apoi să transmită un semnal de încredere mai consistent spre țară.
Consilierii săi nu l-au ajutat ci au pierdut timp prețios, timp în care s-au jucat cu un amestec neclar de ong-partid- alianță politică, numită neinspirat, Alianța Noastră.
Nu doar că i s-au rărit aparițiile publice, dar Marian Munteanu a încăput și pe mâna unor consilieri care i-au distrus practic discursul politic.
Nici acum nu știm dacă Marian Munteanu e eurosceptic sau nu, e războinic sau pacifist, e mainstream sau nu.
Nu suntem lămuriți nici dacă e rusofil  sau nu. E băsist? E antibăsist? Nici cu anticomunismul nu știe să își lămurească electoratul. Ce să mai vorbim de dimensiunea creștină- doar sugerată, nu afirmată.
L-au tot temperat și amețit, până când nu a mai rămas nimic din discursul cu potențial electoral: cel anti-sistem.

Discurs anti-sistem mai consistent decât cel al lui Marian Munteanu găsesc la ALDE, la PMP, la PRU și, dacă mă uit la Ponta, în PSD.

De altfel aceasta este cea mai mare dramă din politica românească: frica de a îți asuma un  discurs politic cu toate consecințele sale. Toți politicienii români, chiar și când își flexează mușchii în cele mai radicale discursuri, par că fac cu ochiul spre adversar, în genul: „Înțelege, monșer, acesta e rolul, dar rămânem amici, nu?”

În același timp, l-au lăsat să se înconjoare de pensionari și oameni din electoratul tipic al PRM, toți cu ”viziuni„ și „programe”, care au accentuat derizoriul și amatorismul proiectului politic.
E deja antologică pentru campania asta soluția lui Marian Munteanu la clădirile cu risc seismic: demolarea lor și înlocuirea cu blocuri mai înalte, mai sigure, mai frumoase. O soluție demnă de Nicolae Ceaușescu, nu de un naționalist nostalgic al Bucureștiului și României interbelice.

Derizoriul a fost accentuat de alianțele neinspirate: cu diverse partidulețe minuscule, între care alianța cu PNȚCD este cea mai fericită- în sensul că e un partid care, spre deosebire de Alianța Noastră, mai are ceva sedii prin țară. Deși sediile astea se plătesc cu un deficit de imagine.

Eu nu am avut încredere în Marian Munteanu de la început, recunosc.  Mai întâi pentru că nu voi înceta să cred că Piața Universității, ediția 1990, a fost ceva rău pentru societatea românească și evoluțiile ulterioare din politica noastră.
Apoi pentru că biografia sa după 1990 e departe de a fi clară.
În sfârșit, și cel mai important, pentru că în loc să depună efort în relansarea societății civile românești  și eliberarea ei de puținii care o controlează, Marian Munteanu a ales drumul compromiterii politice.
Oricare a fost trecutul său, Marian Munteanu, cred eu, nu mai are niciun viitor politic. Această campanie electorală îi va fi priveghiul, iar ziua alegerilor prohodul.

 marian