Marian Munteanu- o părere despre proiectul politic, nu despre om

Nu a început campania electorală și deja știm cei care sunt deja cadavre politice.

Unul dintre ei este Marian Munteanu.

Sincer, am început să îl reevaluez, în sensul în care îl credeam un jucător politic venit din niște cercuri „oculte” (servicii și alte combinații). Acum bănuiesc că de fapt e și el o victimă a unui joc menit să compromită orice mișcare conservatoare.

Marian Munteanu a avut o intrare, trebuie să recunoaștem, spectaculoasă în politica românească: candidatul PNL pentru Capitală.

Scandalul provocat de candidatura sa nu a făcut altceva decât să îi priască electoral, oferindu-i notorietatea și apoi atât de avantajoasa victimizare.

Cu toate acestea, Marian Munteanu nu a făcut pasul firesc pentru stimularea proiectului său politic: candidatura independentă pentru Primăria Capitalei.

Sigur nu ar fi câștigat Primăria, dar ar fi rămas în joc, ar fi avut parte de reflectoare, și-ar fi rodat echipa cu o absolut necesară experiență de campanie electorală și ar fi obținut un scor optimist (de peste 5 procente) care i-ar fi permis apoi să transmită un semnal de încredere mai consistent spre țară.

Consilierii săi nu l-au ajutat ci au pierdut timp prețios, timp în care s-au jucat cu un amestec neclar de ong-partid- alianță politică, numită neinspirat, Alianța Noastră.

Nu doar că i s-au rărit aparițiile publice, dar Marian Munteanu a încăput și pe mâna unor consilieri care i-au distrus practic discursul politic.

Nici acum nu știm dacă Marian Munteanu e eurosceptic sau nu, e războinic sau pacifist, e mainstream sau nu.
Nu suntem lămuriți nici dacă e rusofil  sau nu. E băsist? E antibăsist? Nici cu anticomunismul nu știe să își lămurească electoratul. Ce să mai vorbim de dimensiunea creștină- doar sugerată, nu afirmată.

L-au tot temperat și amețit, până când nu a mai rămas nimic din discursul cu potențial electoral: cel anti-sistem.

Discurs anti-sistem mai consistent decât cel al lui Marian Munteanu găsesc la ALDE, la PMP, la PRU și, dacă mă uit la Ponta, în PSD.

De altfel aceasta este cea mai mare dramă din politica românească: frica de a îți asuma un  discurs politic cu toate consecințele sale. Toți politicienii români, chiar și când își flexează mușchii în cele mai radicale discursuri, par că fac cu ochiul spre adversar, în genul: „Înțelege, monșer, acesta e rolul, dar rămânem amici, nu?”

În același timp, l-au lăsat să se înconjoare de pensionari și oameni din electoratul tipic al PRM, toți cu ”viziuni„ și „programe”, care au accentuat derizoriul și amatorismul proiectului politic.

E deja antologică pentru campania asta soluția lui Marian Munteanu la clădirile cu risc seismic: demolarea lor și înlocuirea cu blocuri mai înalte, mai sigure, mai frumoase. O soluție demnă de Nicolae Ceaușescu, nu de un naționalist nostalgic al Bucureștiului și României interbelice.

Derizoriul a fost accentuat de alianțele neinspirate: cu diverse partidulețe minuscule, între care alianța cu PNȚCD este cea mai fericită- în sensul că e un partid care, spre deosebire de Alianța Noastră, mai are ceva sedii prin țară. Deși sediile astea se plătesc cu un deficit de imagine.

Eu nu am avut încredere în Marian Munteanu de la început, recunosc.  Mai întâi pentru că nu voi înceta să cred că Piața Universității, ediția 1990, a fost ceva rău pentru societatea românească și evoluțiile ulterioare din politica noastră.
Apoi pentru că biografia sa după 1990 e departe de a fi clară.
În sfârșit, și cel mai important, pentru că în loc să depună efort în relansarea societății civile românești  și eliberarea ei de puținii care o controlează, Marian Munteanu a ales drumul compromiterii politice.
Oricare a fost trecutul său, Marian Munteanu, cred eu, nu mai are niciun viitor politic. Această campanie electorală îi va fi priveghiul, iar ziua alegerilor prohodul.