Astăzi, un prieten prins de febră electorală (deh, candidează) mi-a reproşat că aş fi „conservator de cafenea”, că sunt anti-ortodox, că am un conservatorism teoretic şi rupt de „realitatea naţională” (ca şi Pleşu), că nu sunt constructiv, doar demolator, că am un complex faţă de ortodocşi, trăind un soi de dramă psihanalizabilă în raport cu Biserica Ortodoxă şi că nu m-a văzut prezent la „activităţile şi proteste organizate de noi” (unde acest „noi” ar fi cine ştie ce forţă conservatoare)
Reproşurile lui le-am transformat pe toate în calităţi.
Da. Sunt un conservator „de cafenea”. Dar se poate altfel?
A fi conservator înseamnă să stai să rumegi lucrurile, nu să te arunci cu capul înainte. Şi asta o faci la o cafea, o ţigară, o pipă, un pahar de ceva… Stai şi….rumegi.
Anti-ortodox? În măsura în care pot fi acuzat că sunt anti-catolic. Sunt anti-idolatrie, sunt pentru o Biserică reactivă în societate, o Biserică a cărei voce profetică să se audă în spaţiul public. Şi, am spus-o de multe ori, vocea din societatea românească trebuie să fie în principal cea a Bisericii Ortodoxe.
Deci departe de a fi anti-ortodox. cum mă suspectează unii, sunt pro-ortodox. Aceasta nu înseamnă însă că adopt vreun ton ipocrit „smerit”, că adopt vreun miorlau al „ascultării întru toate”, pentru că- cred cu toată convingerea lucrul acesta: fariseismul „smereniilor” ipocrite şi submisivităţii iraţionale, este cancer pentru Biserică.
Nu sunt diferit în raport cu Biserica mea, cea Catolică, decât sunt cu Biserica Ortodoxă, cea mai puternică expresie a societăţii civile din ţara mea.
De altfel, slavă Domnului! exceptând câţiva amici care fie sunt cuprinşi de febre electorale (ca cel de la care a pornit acest text), oamenii care trebuie au înţeles mesajul meu. Şi sunt citit, ascultat, introdus în dialogul cu factori decidenţi din Biserica Ortodoxă română. Dovadă că nu spun chiar prostii…
Nu sunt „constructiv” şi e bine că nu sunt aşa. Dacă aş fi fost „constructiv” aş fi avut două candidaturi perdante, aş fi pierdut bani şi timp făcând partide şi combinaţii politice sortite eşecului, m-aş fi compromis şi irosit întocmind planuri şi cabale conservatoare.
Am fost pe acolo, în acel spaţiu „constructiv” şi am plecat, slavă Domnului!, la timp.
Prefer să fiu gânditor şi raţional, nu „constructiv”. Şi cred că e timpul să ne apucăm de reconstruit casa conservatoare, începând cu temelia şi cu pereţii, nu cu acoperişul (partidele politice, zis conservatoare).
Când hegemonia culturală e în mâna progresiştilor, ce folos că sunt „constructiv” în campanii electorale, intrând în combinaţii mai mult sau mai puţin toxice, dar cert perdante?
Da. Nu sunt constructiv în sensul în care nu mă gândesc la o carieră politică imediată, nu mă agăţ de orice şansă de a candida că poate-poate ies (şi mi s-a oferit să candidez pe locuri eligibile în partide non-eligibile, slavă Domnului!).
Conservatorismul meu e teoretic, dar tocmai de aceasta e realist: că nu e „constructiv”, adică mai interesat de ambalajul electoral decât de realitate.
Eu sunt în faza aia, neconstructivă, a conectării la realitatea românească. Care realitate, dacă vrem să o cunoaştem cu adevărat, e departe de iluziile naţionaliste. E foarte departe…
Relaţia mea cu BOR? Nu e psihanalizabilă, pentru că e foarte bună. E o relaţie matură, argumentată teologic, care, deşi poate irita suflete mai baticoase, nu am văzut decât să bucure (chiar şi într-un sens polemic) partenerii de dialog cu plăceri teologale.
În sfârşit. La supărarea amicului meu că „nu m-a văzut”, nu pot să nu mă întreb: ce crede că fac eu pe aici? De ce crede că scriu cu timp şi fără timp? De ce crede că îmi sacrific orice şansă academică occidentală pe altarul incorectitudinii politice?
Nu mă vede el? Asta e. Mă citiţi dumneavoastră….
Aceasta ar fi răspunsul meu acelui critic….
Bogdan DUCA 