E o chestie oarecum paradoxală, dar explicabilă.
Noi datorăm toate realizările noastre din istorie clasei politice şi diplomaţiei.
Naşterea Statului român, la 1859, este realizare politică. Dinastia străină de la 1866, care ne-a oferit atât de necesarul prestigiu internaţional, este o reuşită politică.
1877 ar fi fost imposibil fără eforturile politice de la 1877- 1878, care au dus la recunoaşterea independenţei şi primirea Dobrogei ca compensaţie pentru judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad.
Felul inteligent în care am ştiut să speculăm inclusiv înfrângerea noastră în primul război mondial (prin unirea cu Basarabia) şi apoi înfrângerea Puterilor Centrale, pentru a ne uni cu Bucovina şi Transilvania, este meritul clasei politice.
În 1968 am sfidat URSS printr-un act politic, nu militar. Revoluţia din decembrie 1989 a fost de fapt o reuşită pentru că a existat voinţă politică a acestei schimbări.
Faptul că suntem în UE şi în NATO, datorăm clasei politice.
Cu toate acestea, dispreţuim clasa politică, avem fantezii „tehnocrate”, desconsiderăm Parlamentul, nu avem nicio înţelegere pentru politicieni- musai hoţi şi incompetenţi.
În schimb, mitizăm armata română, care, la rigoare vorbind, nu s-a încununat cu lauri, ba chiar ne-a făcut de ruşine (participarea la Holocaust, haosul din decembrie 1989, etc.).
Poate dacă am investi mai multă încredere, speranţă, energie şi bani în clasa politică, am avea rezultate şi mai bune.
Eu chiar cred că prezentul şi viitorul României depinde de politicienii şi diplomaţii acestei ţări, nu de armată.
Şi de asta, de 1 Decembrie, îmi doresc ca românii să aibă încredere în Parlament, nu în armată, în democraţie, nu în instituţiile de forţă.
Bogdan DUCA 
Reblogged this on radupopescublog.
ApreciazăApreciază