Gând despre Biserică

Biserica- în cei aproape 2000 de ani de existenţă ai săi, a fost şi a rămas o instituţie divino-umană.

Apostolii înşişi au fost atât de umani, Petru însuşi a avut puţină credinţă, îndoieli, Pavel a fost un arogant misogin. Ba chiar în ceata apostolilor a fost un Iuda Iscarioteanul.

Nicicând Biserica nu a fost perfectă, aşa cum sfinţenia nu a presupus niciodată- în înţelesul ei real (nu cel idealizat) perfecţiunea.

Acesta este geniul Bisericii: este o instituţie a oamenilor şi a găzduit, inevitabil, toate păcatele umanităţii, toate erorirle sale, pentru a putea să le şteargă sau să le ofere lui Dumnezeu pentru a întoarce răul spre bine.

Bună parte din istoria Bisericii despre asta e: vezi papi, patriarhi, episcopi, preoţi şi credincioşi nevrednici şi ticăloşi, dar care- în mâna lui Dumnezeu, prin voinţa Lui, devin paşi spre mântuire ai lumii şi Bisericii.

Istoria Bisericii este cea mai bună lecţie de teologie pentru fiecare dintre noi, dacă ne confruntăm cu adevărul ei şi nu o vom „anestezia” cu legende şi snoave „duhovniceşti”.

Mulţi credincioşi au atât de puţină încredere în Dumnezeu şi în Biserică încât, pentru a îşi proteja credinţa, ajung să nege adevărul şi inventează idoli din Dumnezeu, Sfinţi, Biserică şi basme din istoria Bisericii. Acesta este un păcat împotriva credinţei mai rău decât ateismul.

Ateii sunt chiar mai avantajaţi decât aceşti credincioşi de care vorbeam mai sus. Ei nu au credinţa- ceea ce e grav, dar măcar nu fug de adevărul istoric. Credincioşii de vorbeam mai sus despre ei nu mai au nici credinţa, dar îngroapă şi adevărul

Dar să revin: Biserica a funcţionat şi funcţionează pe baza unei tensiuni interne: între membrii ei, supuşi tot timpul tentaţiei şi păcatelor, dar investind încrederea şi speranţa lor în Dumnezeu, şi Domnul care face miracole cu noi, fiecare în parte, dar şi cu Biserica Sa ca întreg, ca să nu ne ducem toţi …la dracu.

De aceea trebuie să denunţăm cu toată forţa acea ipocrizie din interiorul şi din exteriorul Bisericii, care vorbeşte despre perfecţiune şi care pretinde perfecţiune, în loc să ofere credinţă.

Eu sunt creştin catolic nu doar pentru că Petru a murit pentru Domnul, ci şi pentru că Petru s-a îndoit de Domnul când mergea pe ape, şi pentru că Petru s-a lepădat de trei ori de Domnul, pentru că îi era frică, şi pentru că, spune Tradiţia, a încercat să fugă de propria sa moarte pentru Domnul.

Şi, spuneţi şi voi, cei care sunteţi creştini, nu e aşa că e minunat că trăim într-o Biserică divino-umană? De ce să fim ipocriţi sau, şi mai grav, idolatri?

Iar voi, cei care nu sunteţi creştini, problema voastră este că nu înţelegeţi că Dumnezeu nu lucrează ca oamenii. Şi sigur nu îl cheamă Kant 😉