O mare eroare pe care o facem, noi, creştinii:
ţinem standardele ridicate prea sus şi construim falsa iluzie a unui puritanism, care de cele mai multe ori se transformă în fariseism.
Evident, creştinismul acesta de predică, cu invocarea unor virtuţi patericale şi filocalice, cu prezentarea unei familii cum găseşti doar în reclamele cu detergenţi, ni se întoarce ca un bumerang drept în cap.
Şi evident că doare: pentru că dacă creezi nişte aşteptări nefireşti, ale unui creştinism paterical, oamenii îţi vor judeca fiecare cădere cu mult mai multă asprime.
Iar ticăloşii lor profită din plin de ipocrizia noastră, care de multe ori este inocentă (mulţi creştini sunt nişte idealişti incurabili): şi ne scot pe nas fiecare amantlâc al lui X sau Y şi fiecare cădere.
Că şi ei sunt ipocriţi, din moment ce dorind transformarea lumii în bordel, ne acuză pe noi că nu suntem tot timpul cu chiloţii traşi, asta e altă discuţie.
Soluţia cred eu este un creştinism onest şi un discurs un pic mai seren şi mai relaxat.
Trebuie să renunţăm la puritanisme declarative şi la moralisme agresive, propunând în schimb bunul simţ creştin ca argument, firescul Duhului şi afirmând adevărul: acela că şi creştinii sunt păcătoşi ca şi necreştinii. Numai că, lucru foarte important, creştinii sunt conştienţi că sunt păcătoşi şi acţionează astfel încât să îndrepte lucrul acesta. Că nu ne iese tot timpul….
Altfel vom sta să tremurăm de fiecare dată când mai fac ăştia nu ştiu ce „dezvăluire” la televizor sau mai scot cine ştie ce film despre viaţa la seminar…
Bogdan DUCA 