Evangheliile de astăzi despre judecată

Iar se completează frumos lecturile evanghelice din ritul bizantin şi din cel latin. Tema care le uneşte de data aceasta este tema „judecăţii”.
În ambele fragmente evanghelice (Ioan, 3, 13-17, în ritul bizantin şi Matei 18, 15-20 în ritul latin) ne vorbeşte Hristos.
Ce ne spune? Să începem cu fragmentul din Ioan, unde auzim cele mai încurajatoare cuvinte din toată Evanghelia:
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.”

De multe ori uităm că Dumnezeu este iubire şi că ce vrea El de la noi este nu să ne judece şi să ne condamne, ci să ne mântuiască, să ne aducă lângă El, să ne facă copii ai Săi.
E drept, şi când nu uităm lucrul acesta există ispita de a cădea într-o arogantă încredere în sine, în a te proclama de capul tău copil al lui Dumnezeu şi a începe să ai aroganţe de fiu moştenitor, de „beizadea” a Cerurilor.
Şi atunci să te ţii judecare. Poate că nimeni nu e mai aspru în judecată decât creştinul autosuficient, care se crede deja cu un picior în Rai şi se apucă de acolo să împroaşte lumea cu diverse sentinţe „iubitoare”.
Şi câtă lume se depărtează de biserici din pricina smeritei mândrii care se cuibăreşte în minţile şi chiar sufletele unora dintre noi….

De aceea tot Hristos (dar în fragmentul evanghelic citit în ritul latin) încearcă să pună ordine în ceea ce va fi viaţa Bisericii.

Lectura evanghelică propusă astăzi în ritul latin (Matei 18, 15-20) este despre cum trebuie să funcţioneze viaţa în interiorul Bisericii.

„Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta, mergi şi mustră-l numai între patru ochi! Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău.  Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi, «pentru ca orice hotărâre să fie întemeiată pe declaraţia a doi sau trei martori!»  Dacă refuză să-i asculte şi pe ei, spune-l Bisericii! Iar dacă refuză să asculte şi de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş! Adevăr vă spun: tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer.”

Adică cu alte cuvinte să nu ne grăbim cu judecata nici măcar când avem dreptate. Hristos spune „dacă fratele tău greşeşte împotriva ta” , nu „dacă tu simţi că fratele tău greşeşte împotriva ta” şi categoric nu spune doar „dacă fratele tău greşeşte”.
Cu alte cuvinte, după ce tu ai conştientizat că cineva din Biserică ţi-a greşit ţie cu adevărat, nu altuia, după ce ai adunat dovezile tale pentru vinovăţia lui, trebuie mai întâi să îl mustri numai între patru ochi. De ce între patru ochi? Pentru că judecata ta nu trebuie să fie umilirea şi stigmatizarea aproapelui tău.
Dacă nici aşa nu merge, mai ia cu tine nişte fraţi ca să îl convingi de greşeala lui.  Iar abia apoi în al treilea rând fă judecata ta publică,  fă-o cunoscută Bisericii.

Dar ce mai vedem la sfârşitul acestui fragment evanghelic? Un verset mult invocat: „Adevăr vă spun: tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer.”

Acum însă avem prilejul să îi vedem contextul cu adevărat: tot ce Biserica leagă pe pământ va fi legat şi în cer, dar doar atunci când are loc procesul acesta de judecare al aproapelui, un proces ce nu este gândit să dovedească vinovatul (căci el este ştiut înainte ca procesul să înceapă) ci ca să fie câştigat, ca sufletul să fie mântuit.
De multe ori chestiunea cu „legatul” şi dezlegatul” a căpătat o dimensiune quasi- magică, un soi de atribut „vrăjitoresc” al Bisericii şi al delegaţilor ei, clericii.  Câtă lume am văzut temându-se să nu fie „legată” şi câţi sărmani aleargă după preoţi „cu har” care să îi „dezlege”.
Dar legătura şi dezlegătura e, după cum ne arată Evanghelia, un proces lung menit să încerce să salveze, nu să piardă. Căci „n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.”

Iar noi, Biserica, suntem trupul tainic al lui Hristos şi nu putem să fim mai  „justiţiari” decât El, chiar dacă de multe ori ne apucă elanurile de „şerifi” ai credinţei….