Rezistența prin cultură

Rezistența prin cultură a fost o scuză penibilă pentru intelectualii din comunism, pentru a justifica lipsa completă a opoziției intelectuale față de regimul comunist.
Rezonabil vorbind nici nu aveau de ce să facă opoziție, intelectualii fiind privilegiați ai regimului comunist. Odată dobândit statutul de membru al unei uniuni de creație, aveai indemnizație, aveai pensie specială, vile de creație peste tot în țară, de multe ori chiar în dormitoarele foștilor regi și prinți ai României.
Puțină lume mai știe că nu se răciseră bine așternuturile lăsate de regele Mihai în ianuarie 1948 la Peleș și Pelișor, că locul a și fost ocupat nu de nomenclatură ci de scriitorimea ”progresistă”. Marin Preda și-a consumat o parte din amoruri și amantlâcurile din ceea ce va numi apoi cu bahic dramatism ”obsedantul deceniu”, sub cuverturi și acoperișuri regale, ca să ne gândim la un singur exemplu.
Desigur, era și o categorie de intelectuali care făcuseră prea multă politică în interbelic ca să fie prea ușor recuperați. Dar după stagii de pușcărie și reeducări formale (mulți confundă terifiantul (chiar și pentru comuniști) experiment Pitești cu reeducările din anii 60, când în pușcării se făceau seminarii ”pe Marx” și excursii pe șantierele patriei), reintegrarea se făcea și doar cei mai încăpățânați și mai fanatici anticomuniști rămâneau fără integrarea în bunăstarea relativă dar comodă din uniunile de creație și diversele institute de cercetare.
Desigur, existau și niște rigori ideologice care nu puteau fi depășite prea ușor în opera de creație, dar nici ele nu erau atât de fixe (doar suntem în Balcani) și se puteau evita.  Nu poate nimeni să zică că Nichita Stănescu era cenzurat în geniul său bahic. Iar faptul că tovarășul Nicolae Ceaușescu era revoltat pe porcăriile cinematografice ”de artă”, arăta mai degrabă că dictatorul avea un dram de bun simț și gust, nu că regimul punea piedici chiar tuturor delirurilor cu damf de ”capodoperă”.
Constantin Noica și-a scris și publicat opera după 1965, iar fenomenul Păltiniș, care din păcate nu va mai avea egal în cultura română, s-a desfășurat în ciuda ”tezelor din iunie” și a imbecilului cult al personalității ceaușiste.
Putem vorbi de două realități paralele:
-cultura, care mergea pe drumul ei, finanțată de statul comunist mai bine decât este finanțată de statul capitalist, în care autocenzura (motivată de genul: să nu pierdem camera la Neptun pentru iulie sau august) funcționa mai bine decât cenzura, și
-propaganda, unde armate de cetățeni, inclusiv cu ifose culturale, se întreceau într-un concurs grotesc, să aplice limbi catifelate pe fundurile cuplului Ceaușescu.

Într-un cuvânt, dacă nu atacai pe față regimul comunist, puteai și să lauzi pe Antonescu (ca Marin Preda, în ”Delirul”) și să dai Europei (nu că acesteia i-ar fi păsat), ultima mare ontologie (precum Noica).
Corectitudinea politică de atunci nu îți cerea decât să taci pe anumite subiecte, în general neculturale. Dacă doreai un bonus, atunci trebuia să faci și un efort publicistic de a lăuda și pe…, și pe…., efortul fiind însă bine și repede răsplătit.

Acum, la 27 de ani de la revoluție a face cultură și artă nu mai beneficiază de nicio protecție din partea statului. Casele de creație s-au dus sau sunt în ruină. Indemnizațiile, pensiile speciale, au dispărut, premiile de stat (care erau mai valoroase decât premiul cel mare la Loto) precum și titlurile  de ”artist al poporului” (care erau exploziv de mari) au dispărut de mult.
Subvențiile pentru cultură și artă sunt tot mai subțiri iar sinecurile culturale sunt tot mai efemere și mai prost plătite. Academia și USR-ul, vestigii ale epocii de aur ceaușiste, rezistă cu greutate provocărilor capitaliste.
Revistele culturale care ofereau o pâine și o brumă de celebritate intelectualilor de pe tot cuprinsul patriei, devin tot mai puține, tot mai închistate ideologic și….nu mai dau nici bruma de pâine.
Dar penuria aceasta vine însoțită de o corectitudine politică mai rapace decât cea din perioada comunistă. După vreo 15 ani de dilaila culturală (1990- 2007), cu deplină libertate  tot mai prost plătită, dar deplină,  cultura română, cât mai este, descoperă din  nou că sunt subiecte tabu, mult mai multe decât pe vremea împușcaților, că sunt norme ideologice ce trebuiesc îndeplinite mult mai consistente decât pe vremea tovarășului Răutu.
Și toate astea fără nicio răsplată. Că Pelișorul s-a retrocedat, la fel și taverna din spatele fostului Muzeu al Literaturii române, iar sinecurile pică ca frunzele sub vântul toamnei.
Ah, poți să devii un progresist, să descoperi brusc avantajele ”mariajelor” homosexuale, să scrii despre ”studiile de gen”, să îți afișezi ateismul filoislamic și anticreștin, să bați câmpii cu grație academică și cu rigoare inginerească (cuantificabilă ISI) pe tema transexualității, transumanismului și atunci poți obține un grant, ba chiar un post pe la SNSPA sau altă școală progresistă.
Dar, iar o surpriză neplăcută!, dacă în iepoca tovarășilor nimeni nu îți cerea să și crezi în lozincile de le spuneai pentru  o cameră mai bună la vila de creație sau pentru o catedră universitară,  în brava lume nouă nu mai e loc pentru ipocrizie.
Dacă nu ajungi să și crezi în prostiile de le debitezi, vei fi exclus.
Deci de abia acum putem vorbi de rezistență prin cultură pe bune. Dar cine se mai bagă?
BIO-CEAUSESCU-R0MANIA-COMMUNISM
Publicitate

2 gânduri despre „Rezistența prin cultură

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s