Are I.L. Caragiale o nuvelă despre momentul loviturii de stat de la 11 februarie 1866, când primul dictator din istoria noastră ca țară (acum însă celebrat cu nume de bulevarde, instituții și universități) a fost scos din patul amantei sale și ”convins” să plece și să ne lase în pace. Mă refer la Alexandru Ioan Cuza, desigur.
În nuvela respectivă, numită ”Jertfe patriotice” aflăm cum un grup de conspiratori ”cărvunari”, în noaptea abdicării lui Cuza au stat să bea cu răbdare și curaj până au aflat că ceasul eliberării au venit. Și pentru că băutura e pe bani, au trebuit să îl convingă pe un negustor, conspirator și el, să dea bani pentru ”cauză”.
Negustorul nostru avea însă simț al istoriei și nu și-a dat banii fără să primească pentru ei o chitanță, chitanță care i-a folosit apoi să se înfățișeze țării ca erou martir pentru cauza libertății noastre. Evident, ne spune Caragiale, cu un profit….
La nuvela asta m-am gândit când am fost ”lovit” în față de îndemnul patriotic: ”Să se ridice țara!”, o convocare a poporului bucureștean la Sala Palatului, unde pe coloana sonoră a lui Gheorghe Furdui Iancu, să aflăm din vorbele lui Dan Puric cum e cu neamul românesc, sufletul creștinesc și mintea românului cea de pe urmă. Totul presărat de banalități sapiențiale ale marilor gânditori ai lumii care, în momentele lor de geniu, au avut bunul simț să gândească ca niște români autentici.
E totuși o diferență față de nuvela lui Caragiale. Acolo, la îndemnul de a se ridica țara, fiecare a răspuns după puterile sale.
”– Dacă a venit vremea pe jertfă, apoi cât m-ajunge partea, nu mă dau în lături!
Zicând acestea, isnaful începe să dezlege baierile pungociului. Prezidentul și toți tinerii entuziaști au un moment de dezgust în fața acestui act. Unul din ei, cel mai înflăcărat, nu se poate opri a zice cu indignare: „Mitocanul, tot mitocan!” Dar cum sunt toți foarte lihniți, înfățișarea pungociului durduliu le răstoarnă cu desăvârșire mișcarea întâia. Încrucișându-și unii între alții niște priviri fulgerătoare și uitând că se află într-o cavernă de conspirație, încep să pleoscăiască din palme, strigând toți:
– Ura! bravo patriot! să trăiască nenea Niță!”
În vremurile noastre, ridicarea țării se face însă cu bilet: 80 de lei, 100 de lei sau chiar 150 de lei, dacă vrei să fii în primele rânduri ale revoluției. Deh! Trebuie și domnii Puric și Furdui Iancu să fie răsplătiți pentru efortul lor patriotic, nu? Apoi plătim sala pentru revoluție, etc…
Acum, ce să zic și eu? Să se ridice țara…. Dar învățând din lecția nuvelei lui Caragiale îi sfătuiesc pe cei ce vor plăti biletul pentru a avea loc în fața scenei revoluției, să îl și păstreze. Poate asemenea negustorului lui Caragiale, vor putea scoate un ”ce profit” sau măcar vreo recunoaștere de pe urma ”jerfei patriotice”…..
Notă: Nu sunt ipocrit să cred că domnii Puric și Furdui Iancu ar trebui să glăsuiască și să cânte pe stomacul gol.
Însă cred că e bine să ceară bilet nu invocând țara, nici credința, nici neamul românesc ci propriul lor talent. Iar dacă chiar vor să trezească țara, apoi trebuie să știe că țara autentică nu e atât de înstărită ca să plătească între 20 și 50 de euro pentru ședința de trezire. Ăia care plătesc nu sunt ”țara” ci doar niște corporatiști (în mare parte) ce au nevoie de o oblojire a propriilor lor conștiințe.
Bogdan DUCA 